– Iubiți copii, lăsați ghețușul! aud câte-o strigare,
Crăciun de basm
– Iubiți copii, lăsați ghețușul! aud câte-o strigare,
Eugen Gheorghiță a plecat la Ceruri
Fotografie preluată din revista „Literatura și arta” |
Dumnezeu să-l odihnească alături de cei drepți!
Îți mulțumim, Doamne
Alecu Mocanu – profesorul-meteorit
Fotografie preluată din revista „Literatura și arta” |
Opinia criticului despre romanul "Fluturele Alb"
Vitalie RĂILEANU,
Reflecții proverbiale
- Ca să devii cineva peste decenii, trebuie să faci ceva întru realizarea acestui obiectiv chiar de azi.
- Succesele mari sunt rezultatul realizărilor mici.
- Să nu fugim din calea destinului, căci s-ar putea ca și el să fugă din calea noastră.
- Uneori este suficientă o singură greșeală ca să pierdem totul. Eu am greșit, și nu o singură dată.
- Trăim în această lume și este minunat. Atenți să fim însă să nu lăsăm ca lumea să locuiască în noi. Pentru că ea ne va sfârși.
"Curcubeul" londonez (pamflet)
- Moşule, dar de ce arunci scrumul jos?!
Petru s-a uitat liniştit la copil, a meditat câteva secunde, apoi a spus pe un ton filozofic:
- Pentru că nu-l pot arunca sus.
...
Suedia a câștigat!
Destine diferite, sfârşituri asemănătoare
Biserica de azi (2)
Hristos a înviat! Noi mai trăim?
Am fost copil. Azi nu mai sunt. Dar atunci, în vremurile de demult, când încă nu înţelegeam de ce soarele, acel punct micuţ de pe cer, este considerat mai mare decât pământul, când nu puteam să-mi explic cum urcă luna pe firmament fără să se ţină de ceva, când o întrebam pe mama cum să-mi dau seama când îmi este a mânca şi când nu, mi-am pus multe întrebări legate şi de Dumnezeu. Şi anume întrebări legate de locul unde se ascunde acest Domn mai mare decât întreg universul, de nimeni nu-L poate vedea? De ce mai toată lumea I se închină, deşi este conştientă cu nu va primi niciun răspuns din partea Sa? Ş.a.m.d.
Paştele – sărbătoarea ouălor roşii şi a păştii mă intrigase şi ea în acele vremuri. Mă intrigă şi acum. Mai ales acum. Formalismul, făţărnicia şi fastul cu care este celebrată Învierea lui Iisus Hristos mă neliniştesc profund.
Paştele a devenit, fără pic de îndoială, o sărbătoare a stomacurilor, nu a sufletelor. Sărbătoarea stomacurilor pline şi a sufletelor goale. Noi murim încet-încet, chiar în clipa în care prăznuim Învierea Lui. Murim deoarece nu credem în această Înviere. Noi credem că credem. Locaşul credinţei noastre este gura care spune dintr-o viscerală obişnuinţă „Hristos a înviat!”. Dar oare a înviat El şi în inimile noastre?
În Rai nu vor intra gurile celor care toată viaţa au rostit papagaliceşte „Hristos a înviat!”, ci sufletele umililor şi puţinilor creştini care au crezut cu adevărat în această spectaculoasă înviere.
Decât să intrăm în biserică duminică de duminică, an de an, şi să rămânem aceleaşi fiinţe păcătoase şi indolente, mai bine să lăsăm ca biserica să intre în sufletele noastre o dată pentru totdeauna.
Din cauza accidentelor rutiere înregistrate în întreaga lume, la fiecare trei secunde moare un om. Spui unu, doi, trei şi cineva… se stinge. Repeţi numărătoarea şi se mai stinge o fiinţă. Dar, în această lume, oamenii mor nu numai din cauza accidentelor, ci şi a bolilor, a bătrâneţii, a războaielor, a păcatelor. La o distanţă de trei secunde, chiar mai aproape, poate fi şi sfârşitul nostru. Riscăm să plecăm din această viaţă fără să fi cunoscut salvarea propriilor suflete.
Iisus a ştiut ziua în care va muri şi ziua în care va învia. Noi însă, din cauza micimii noastre spirituale, nu ştim nici când vom închide ochii, nici dacă îi vom mai deschide vreodată.
Am întâlnit mulţi indivizi care mi-au spus că L-au întâlnit pe Iisus Hristos şi că acum sunt mântuiţi. Dar continuă să păcătuiască. Pe acest tip de oameni, din păcate, nu şi Iisus îi cunoaşte.
Noi ce fel de creştini suntem? Oare pe noi ne cunoaşte Iisus?
În sfânta zi de Paşti trebuie să învăţăm a ne jertfi de dragul semenilor noştri. Iisus s-a jertfit pentru întreaga umanitate, noi s-o facem măcar pentru cei pe care îi iubim. Haideţi să le oferim cât mai multă fericire. Chiar de-o fi ca în spatele fericirii lor să stea suferinţa noastră, nu trebuie să ezităm.
Iisus nu a ezitat.
Jertfirea pentru aproapele nostru este o dovadă a cunoaşterii Adevărului, a respectării depline a voinţei Celui de Sus. Jertfirea este rodul inimii, nu al buzelor. Prin jertfire, creştinul demonstrează celor din jur că crede în Învierea lui Iisus.
Cine eşti tu?!
- Sunt un nimeni, i-am răspuns eu fără să-mi pese de impresia pe care aveam să i-o las.
Da, sunt un nimeni...
- Dar tu cine eşti? l-am întrebat eu.
- Mă numesc...
- Scuze, dar eu nu te-am întrebat cum te numeşti. Vreau să ştiu doar cine eşti tu.
- Păi, am absolvit Facultatea de Economie, actualmente lucrez la o companie anglo-americană, spuse el încurcat.
- Îmi cer scuze încă o dată, dar eu nu te-am întrebat ce facultate ai terminat şi unde lucrezi, ci cine eşti tu?
Puţini oameni ştiu despre ei cine sunt.
Tu cine eşti?!
Zâmbeşte azi pentru mâine!
Trec zile, trec ani, trec decenii şi noi tot cu gândul la viitor suntem. Ajungem să îmbătrânim şi abia atunci ne dăm seama de tâmpita şi zadarnica noastră alergătură. Apoi ne întrebăm, dar când au trecut aceşti ani? Mai ieri eram copil, iar azi nici în cârjă nu mă mai pot deplasa?
La semafor, peste drum, observasem un om în scaunul cu rotile. Zâmbea. Da, un om bolnav, ţintuit pe viaţă în cărucior, zâmbea. El fusese primul, dar şi ultimul om din acea dimineaţă pe care l-am văzut zâmbind.
Majoritatea dintre noi poate merge, poate vedea, poate auzi, poate vorbi, dar nu zâmbeşte aproape niciodată. Va zâmbi altădată, în viitor, când va avea de toate şi va mai scăpa de probleme. Dar nimeni nu a avut niciodată de toate, nici chiar cei mai bogaţi oameni, iar de probleme, nu scapă nimeni atâta timp cât este în viaţă.
Prietenii la nevoie se cunosc
Pe 1 februarie 2012 am ajuns la Hamburg (nordul Germaniei). Oraş mare, oraş frumos, oraş cu străzi curate, lipsite de câini vagabonzi (despre această urbă voi scrie detaliat altă dată). Am încercat să ne împrietenim, dar pământul ăla, proprietate a urmaşilor lui Hitler, n-a voit, sau poate că n-am voit eu, să ne apropiem spiritualiceşte unul de celălalt. Dar nu îmi pare rău.
Dedicaţie mamei...
Chinul aşteptării
Scoţând din buzunare anii,
Făcuţi rugină toţi, şi scrum,
Tulburat voiesc să-i număr,
Câţi trecut-au pân-acum.
Ah, mamă! Mulţi de tot s-au scurs,
Pierit-au ere, tu rămâi
Visezi şi azi, noi, cei din urmă
Cândva s-ajungem cei dintâi.
Născut-ai genii, înţelepţi,
De sânge, soli să ai în lume,
Mereu plângând, în colţ te rogi,
Cel de Sus să ţi-i îndrume.
Îţi mulţumesc că mi-ai dat viaţă,
Că te-ai muncit fără de tihnă,
După ani de trudă lungă,
Măcar acum să-ncerci odihnă.
Aşază-te-n belceul sorţii,
Zefirul lasă să te-adie,
Şi-aşteaptă, azi de sărbătoare,
Acasă sol cu sol să vie.
Meditaţie duhovnicească
Trăim într-o societate obsedată de consum, de preacurvie, de certuri şi războaie. Ne pierdem atât fizic, cât şi moral. Ne pierdem, oameni buni. Suntem atât de mizerabili, încât Dumnezeu a încetat să ne mai iubească.
Care este rostul vieţii astea scurte, dacă nu profităm de timpul acordat de ea ca să alungăm moartea veşnică din calea noastră? De moartea veşnică nu scapi stând cu paharul în mână sau pe nevasta altuia. Nu scapi minţind, nici furând. De ea scapi lepădându-te de toate cele netrebuincioase, lepădându-te, mai ales, de tine.
Care este motivul pentru care ne-am născut? De ce mai trăim? De ce nu am murit încă? Anume acestea ar trebui să fie întrebările la care să căutăm cât mai des răspunsuri. De vreme ce mai existăm, înseamnă că Dumnezeu aşteaptă ceva de la noi. Nu credeţi?!