 |
| Fotografie preluată din revista „Literatura și arta” |
În ultimii ani am pierdut o mulțime de intelectuali: am pierdut oameni de o inteligență și de o cumsecădenie rară, oameni care prin talentul lor au reușit să ne uimească, să ne cucerească, chiar să ne fericească. Acum, în plin exod, când, pe de o parte, tinerii pleacă peste hotare, iar pe de altă parte, tot mai mulți intelectuali pleacă la cer, mă întreb cui rămâne Republica Modova?
Vestea că și Alecu Mocanu a plecat dintre noi m-a întristat, m-a bulversat.
Acest Om, mereu plin de energie și entuziasm, care mi-a fost și profesor, și
îndrumător, și prieten, aproape că nu a avut pereche/concurenți printre
dascălii de la Facultatea de Jurnalism (ULIM). Ne-a învățat meserie, ducându-ne
pe terenurile cele mai abrupte ale jurnalisticii, cultivând și stimulând în
fiecare dintre studenți setea de informație, de noutate.
A fost un profesor-meteorit, un profesor-fulger, un profesor care mergea
alergând. Era omniprezent și atotștiutor. Era blând și deschis până și cu dușmanii.
…Nu-l mai văzusem de vreo doi-trei ani, iar dorul de a-l revedea, de-a mai
sta de vorbă cu el, mă împinse să trec, acu la început de octombrie, pe la
Uniunea Jurnaliștilor din R. Moldova. Bătusem la ușa unde știam că își avea
cândva biroul, dar nu a răspuns nimeni. Am încercat să deschid, dar ușa era
încuiată. Fără să bănuiesc că la mijloc era boala, aceeași boală, am întrebat
pe cineva din biroul de vizavi când va veni Alecu Mocanu, iar acel cineva mi-a
răspuns cu un surâs plin de tristețe:
– El vine foarte rar pe
aici.
– Cât de rar? insistasem
eu.
– Rar de tot, șopti el.
Și nu am mai apucat să îl revăd…
A fost intr-adevar un profesor foarte bun, vioi, activ, datorita lui grupul nostru de studenti a fost in excursie la tipografie, unde am vazut procesul de tiparire a ziarelor etc. Ne-a invatat sa fim atenti la detalii, sa fim reporteri buni, sa cunoastem institutiile de stat cele mai importante. Ne-a cultivat dragostea de cultura, trimitindu-ne/luandu-ne la spectacole, in excursii prin tara pe la manastiri, fabrici, tot atunci instruindu-ne cum sa scriem reportaje. Ah, atat de vesele si plin de viata era...
ReplyDeleteA fost un profesor de exceptie, il adoram ca om, ca prieten si ca profesor!
ReplyDeleteSIS-temul care n-a murit odata cu caderea URSS:
ReplyDelete-------------------------------------------------------------------------------
"Caut o editură ca să public
o carte de interviuri despre KGB"
de Dumitru Crudu, ziarul "Timpul", 21 mai 2012.
http://www.timpul.md/articol/caut-o-editura-ca-sa-public-o-carte-de-interviuri-despre-kgb-33895.html
-------------------------------------------------
KGB-ul a fost unul dintre cele mai odioase instrumente de hărţuire, tortură şi umilire a celor care mergeau contra sistemului sau refuzau să se înregimenteze,
pariul ei cel mai mare fiind acela de a-şi racola colaboratori fideli din rândul oponenţilor regimului.
Nu pot să nu-mi exprim admiraţia faţă de scriitorii Vladimir Beşleagă şi Lucreţia Bârlădeanu
care mi-au povestit foarte multe detalii intime despre întâlnirile lor cu kaghebiştii.
La fel şi scriitorul sau pictorul Igor Isac
care mi-a mărturisit că, pentru a scăpa de securitate, fusese nevoit să simuleze nebunia şi să se interneze la ospiciu.
Totuşi, numărul celor care au refuzat să-mi răspundă la întrebări prevalează asupra celor care nu s-au temut să-şi deschidă sufletul. Printre cei care mi-au închis uşa în nas sunt şi scriitori, şi actori foarte cunoscuţi ai vieţii culturale şi publice din R. Moldova.
--------------------------------------------------
Eu, personal, am fost contactat de două ori de securişti.
Prima dată, eram student în anul întâi, când am fost chemat în biroul decanului, unde mă aştepta un tânăr chipeş, care a început să mă ia la întrebări, îl interesa foarte tare de unde sunt şi ce cărţi citesc. Din una în alta, mi-a propus să continuăm discuţia în aceeaşi zi, după ora 5 seara, în incinta Muzeului de Arte, că ar vrea să-mi propună ceva foarte important, dar nu mi-a zis ce. În după-amiaza aia m-am făcut criţă, împreună cu prietenii mei, şi nu am mai mers la nicio întâlnire.
Iar de atunci nu l-am mai întâlnit niciodată pe tipul ăla (sau pe alţi angajaţi ai KGB-ului) şi aşa şi nu am aflat ce ar fi vrut să-mi propună.
În schimb, la câţiva ani după căderea Uniunii Sovietice, iar asta se întâmpla prin 1995,
doi tipi (unul dintre ei era student la Sociologie) m-au găsit la Braşov şi m-au invitat într-un bar la o bere, unde mi-au propus să colaborez cu securitatea moldovenească.
Pentru că i-am refuzat, m-au înşfăcat de păr şi au început să mă trântească cu capul de masă.
Nici nu mai ţin minte cum am scăpat din mâinile lor,
dar ştiu că am ieşit din bar cu faţa năclăită de sânge. Şi mai ştiu că tipii ăia mă ameninţau că,
pentru că am refuzat să lucrez cu ei,
o să mă găsească într-o bună zi şi o să mă facă terci.
Iată de ce, până o să-mi dea de urmă, vreau neapărat să public această carte de interviuri despre KGB.
acum sunt si eu departe de casa, atit de departe incit iarna nu ma mai lasa.
ReplyDeletesi me-am adus aminte cu drag de cel mai bun profesor pe care mi la oferit viata.
am incercat sa gesesc ceva informatii despre Alecu Mocanu, dar in schimb am gasit doar amintiri, am fost foarte surprins,
domnule Alecu mai insuflat cu atita putere si credinta in tot ceea ce fac, mereu cu drag imi voi aduce aminte
A fost un om extraordinar!
ReplyDelete