Opinia criticului despre romanul "Fluturele Alb"

Imaculatul cuprinsului „Fluturelui Alb” 

de Nicu Nicolaescu

Un critic literar se bucură nespus de mult atunci când afirmaţiile lui au suport în timp.

Deci, ziceam într-o recenzie (vezi: Tracul terifiant. Autoportret?, în volumul „Cerc în labirint” (Vitalie Răileanu), Editura Profesional Service, Chişinău, 2012, p. 115), că Nicu Nicolaescu (Nicolae Ciobanu) este: „…un autor care iubeşte mult Lumea dintr-o deosebită, profundă dragoste pentru literatură şi în niciun caz nu veţi descoperi că nu are complexul culturii din certitudinea că sentimentul valorează cu mult mai mult decât o idee de împrumut – de unde şi originalitatea / exhibiţia […]” – spun deja, şi a romanului Fluturele Alb (Tipografia „Reclama” SA, Chişinău, 2012, 136 pag.), în care autorul confirmă că se poate scrie, şi încă foarte bine, şi în acest început de mileniu trei.

Nicu Nicolaescu a refuzat conştient mărturiile de faţadă, deoarece asigură cititorul că este un aderent al lealităţii. Cel puţin pentru noi, romanele sale sunt un soi de piesă de artizanat, apariţie aproape singulară sub imperiul tainei şi al… timpului prezent. Este un scriitor ce exprimă străduinţa scriiturii prin profunde confesiuni…

Probabil acest tânăr autor pleacă de la celebra afirmaţie a seriosului Thomas Mann: „Arta este – obligatoriu – şi joc, şi spectacol, şi petrecere”.

Astfel, scriitorul Nicu Nicolaescu reuşeşte să răspundă la întrebarea de ce scrieţi? Invocând în egală măsură şi fără vreo contrazicere, sensibilitatea şi durerea omenească şi setea de petrecere prin cuvinte, prin felul surprizelor, al împerecherii lor.

Exaltarea jocului din Fluturele Alb în plin climat pasional, dar şi a pasionalităţii în joc; a gratuităţii în plină confruntare şi… luptă; a supremei dezinteresări în momentele când confruntarea ameninţă să coboare în zonele joase, urât-utilitare; exaltarea libertăţii de opţiune ordonate doar de normele acestei civilizaţii şi ale moralei umane; exaltarea, în fine, a frumuseţii acţiunilor, fără altă determinare decât aceea impusă de propria lor lege, riguros respectată – iată ce descoperim, noi cititorii, cu încântare şi cu un viu sentiment al consimţirii, în miezul de caldă intimitate al acestor pagini-mărturisiri; cronici-poeme; cronici (în cele din urmă) ale timpului nostru; pentru că sunt contemporane în literă şi spirit, angajând nu numai viaţa lectorului, dar şi un complex de „situaţii” caracteristice prin actualitatea lor, prin tâlcul, prin morala secretă pe care o conţin.

Astfel, autorul savuroaselor, pasionantelor şi (totuşi) subtil distantelor descrieri afurisite le sfidează, fără să-i pese de plăcerea perversă a… Căderii (nu şi a Fluturelui Alb!), punând în sfidare ca autoritate, suflet şi stil.

Vitalie RĂILEANU,

critic literar