Și, totuși, există Dumnezeu…

I-aud din când în când pe unii spunând că nu există Dumnezeu. Că viața pe pământ e o bizară întâmplare, iar credința nu-i decât apogeul slăbiciunii ființei omenești. Că dacă ar fi existat un Dumnezeu, lumea nu ar fi arătat azi așa. Ci ar fi fost una perfectă, fără războaie, fără conflicte, fără vrajbă între oameni și popoare.

În adolescență, la fel ca mulți contestatari ai divinității și ai adevărurilor biblice, am fost foarte confuz privind existența Lui. Prima carte pe care am fost tentat s-o scriu, ar fi trebuit să aibă subiectul axat anume pe inexistența lui Dumnezeu. Dar…, din fericire, nu am mai apucat s-o scriu.

Oare este posibil să existe niște atei mărunți și anonimi și să nu existe un Creator atotputernic? Sună ciudat, nu?! Pentru că nu poate exista o creație, fără ca aceasta să aibă un creator al ei. Este ca și cum am vorbi despre existența unei cărți pe care nu a scris-o niciun scriitor sau despre o mașină, un avion etc., pe care să nu le fi construit nimeni. Nimic nu apare din nimic. Absolut nici un lucru din această lume nu poate fi luat drept un rod al întâmplării. Existența a ceva anume se datorează nemijlocit voinței cuiva.

Mai mult de atât, credința în Dumnezeu nu este o slăbiciune, ci o necesitate a sufletului. Sufletul tinde mereu spre o apropiere de Cel ce l-a creat. Doar că de multe ori, rătăcit și ispitit de Satan, ajunge să se îndepărteze de Creatorul său.

Mereu avem nevoie de miracole ca să credem în El. Recunosc că și eu am fost mulți ani la rând un Toma fără de credință. Sufletu-mi voia credință, iar rațiunea-mi cerea dovezi. Cât mai multe dovezi ca să ajung într-un sfârșit la certitudinea că religia nu este o invenție umană lipsită de adevăr și fundamente. Este greu să crezi în Cineva pe care nu Îl vezi. Mai ales când ești tânăr și vrei să-ți alegi o cale pe care s-o urmezi. Anume aparenta invizibilitate a lui Dumnezeu creează atâtea controverse și dispute între atei și credincioși.

Cineva zicea că dacă voiești să-l vezi pe Dumnezeu, nu ai decât să te uiți la un om din preajma ta. Cică Dumnezeu ni s-a dăruit fiecăruia dintre noi câte o fărâmă. Este minunat, nu? Oare nu este mai bine să privim la o creație atât de măreață precum este omul sau, de ce nu, natura, universul și, privindu-le, să-L distingem pe Dumnezeu? Precum bebelușii seamănă de obicei cu părinții lor, la fel toată creația seamănă leit Creatorului ei.

În vara anului 2010 am ajuns pentru prima dată în viața mea în apropierea Cercului Polar de Nord. În acel îndepărtat colț de lume, ce poartă numele de Republica Komi, parte componentă a Federației Ruse mi-a fost dat să aud multe istorioare ciudate. Una dintre ele însă, m-a marcat profund. Istorioara pe care am să v-o relatez în rândurile ce urmează, este legată exclusiv de satul Filippovo situat pe malul râului Ţilma care, la rândul său, nu-i decât unul dintre numeroşii afluenţi ai râului Peciora. În acest sat locuiesc mai mulţi bătrâni decât tineri. Băieţii şi fetele, așa cum se întâmplă de când e lumea și pământul, au plecat care încotro a putut, lăsându-şi părinţii de unii singuri. Din cauza situaţiei demografice precare numărul populaţiei scade vertiginos în sătucul acesta. Bătrânii pleacă-pleacă, iar tineri care să lase urmaşi sunt prea puțini… Problema sătenilor este că cimitirul se află de partea cealaltă a râului. În perioada caldă a anului ei transportă defuncţii cu bărcile, iar când e frig, duc sicriul pe gheaţă. Se întâmplă însă, an de an, ca timp de câteva luni, râul să devină total impracticabil. Nimeni nu-l poate traversa, nici cu barca, nici pe gheaţă. În acea perioadă a anului râul Țilma ori abia îngheață, ori se dezgheaţă. Iată de ce nimeni nu se încumetă să treacă cu un sicriu printre sloiurile mişcătoare de gheaţă. Este foarte riscant. Dar nici nu este nevoie ca cineva să-și riște viața. De ce? Pentru că anume în această perioadă a anului, în satul Filippovo niciodată nimeni nu moare. Niciodată!

Anume prin lucruri de acest gen care, de altfel, nu sunt deloc puține, ni se confirmă existența lui Dumnezeu și intervenția Sa în viața de zi cu zi a societății umane. Cine nu crede că există Dumnezeu, să meargă la Filippovo să se convingă de unul singur.

Totuși, decât să cheltuim sume enorme pe călătorii până la Ierusalim, la Medjugorje sau la Fatima ca să vedem minunile mult-râvnite de noi, mai bine să apelăm la Cartea Sfântă. Pe paginile aceste cărți vom descoperi mii de miracole care s-au întâmplat de-a lungul timpului în lume și care, de ce nu, se mai întâmplă și astăzi.

Suflare moldovenească în țara dintre ape

De la ’90 încoace cetățenii Republicii Moldova, siliți de sărăcie și șomaj, s-au lăsat duși de valul emigrării hăt departe de hotarele plaiului natal, renunțând cu o relativă ușurință la mămăliga și la brânza strămoșească. Iar despărțirea de cei dragi și traiul printre străini au devenit de-a lungul timpului o obișnuință cât se poate de firească pentru ei. Cu traista pe umăr, ei au reușit să cucerească rând pe rând noi și noi spații geografice: orașe, sate, insule îndepărtate… Marea Britanie nu este o excepție. Mai cu seamă Londra, unul dintre cele mai mari orașe ale Europei, cu o populație de peste 8 milioane de locuitori. Pentru comparație, Republica Moldova, fără Transnistria, are numai trei milioane și jumătate. În acest oraș-stat, cu tradiții și o istorie bogată am ajuns și eu de câtăva vreme.

Orașul este foarte colorat. Mă refer în primul rând la străzi, la case și… la oameni. Plimbându-te prin Londra, ai impresia că ai ajuns în Africa, în Asia sau în Estul Europei. Români, bulgari, polonezi, indieni, chinezi, algerieni… Cineva mi-a spus că a văzut recent și o ceată de pigmei. Eu unul încă nu am văzut.

Aici se circulă pe partea stângă, iar mașinile sunt cu volanul în dreapta. Inițial ți se creează impresia că totul este invers, cu picioarele în sus. La început nu-mi plăcuseră deloc aceste diferențe însă, văzând că nimănui nu-i pasă de părerea mea, le-am acceptat.

Transportul metropolitan este foarte bine pus la punct. Bicicleta, autobuzul, metroul sau trenul… Totuși cel mai ieftin mod de deplasare prin Londra este mersul pe jos. Acest „mijloc de transport” este popular mai ales printre nou-veniți, care încă nu au un loc de muncă sau bani de abonament. În acest fel am reușit și eu să rup câteva perechi de teniși.

Economia înalt dezvoltată, medicina gratuită și democrația sunt doar câteva dintre motivele de bază care au determinat un număr atât de mare de imigranți să vină în această țară. Prioritatea statului este cetățeanul, iar prioritatea cetățeanului este să respecte legile statului. Încrederea reciprocă a generat o dezvoltare durabilă a Marii Britanii.

Dacă e să aruncăm o privire sumară asupra obiectivelor turistice ale Londrei, Big Ben, London Eye, Tower Bridge etc., sunt doar câteva dintre cele mai populare și mai vizitate locuri ale metropolei de pe Tamisa. Londra însă este și un oraș al inumerabilelor gratuități. Mă refer în special la un număr semnificativ de muzee unde intrarea este liberă. Este vorba de British Museum, Natural History Museum, National Galery, National Maritime Museum, Imperial War Museum etc.

După cum am mai spus, printre milioanele de imigranți veniți aici s-a strecurat și un număr semnificativ de moldoveni-basarabeni. Îi recunoști foarte ușor. După vorbă, după port. Adesea ne recunoaștem din priviri. Majoritatea a venit aici să muncească: construcțiile, curățenia, clonarea cardurilor bancare sunt doar câteva dintre activitățile zilnice ale conaționalilor noștri. Dacă pe stradă sau prin centrele comerciale auzi la tot pasul vorbă pruto-nistreană, atunci prin muzee ar fi un adevărat miracol să întâlnești vreun concetățean de-al nostru.

Arta de a fi oameni mai buni

De-a lungul timpului am văzut multă lume care, într-un fel sau altul, își dorește să fie mai bună… Asemenea ei, am și eu încercări timide de acest fel. Dar mă uit că au trecut mulți ani de când tot încerc să produc marea schimbare și… să ajung abia acum să constat cu amărăciune că nu am părăsit încă definitiv acea fază de intenție… Mai dureros este că și ceilalți alde mine nu se pot lăuda cu progrese semnificative. După îndelungate încercări ne dăm seama că de partea noastră încă nu stau toate argumentele care să ne îndreptățească dorința de a ne numi oameni buni. Mai crunt este că unii oameni, care fără să fi încercat vreodată să-și înrădăcineze în suflet virtutea bunătății, nu sunt cu nici un inch în urma noastră.

A crede în Dumnezeu nu înseamnă neapărat a fi bun.

De ce? Pentru că a crede în Dumnezeu înseamnă întâi de toate a fi buni cu noi înșine. Ajungem să credem în El nu pentru că ne dorim cu tot dinadinsul să fim buni cu ceilalți, ci pentru că suntem egoiști. Pentru că visăm la salvarea propriilor noastre suflete și la viața veșnică. Pentru că nu vrem să murim și să ajungem în Lumea Întunericului, ci în cea a Luminii. Motivul primar al credinței noastre este salvarea propriei noastre piei de la moarte, mai puțin salvarea celorlalți.

Un om bun poate fi până și un ateu. iar răi, nu este de mirare, se dovedesc a fi adesea chiar mulți copii ai Domnului.

Este o mare bucurie să vezi oameni buni, fie că aceștia cred sau nu în Dumnezeu. Totuși, nu toți oamenii care sunt buni vor moșteni viața veșnică. Bunătatea fără credință în Dumnezeu și credința în Dumnezeu fără bunătate într-un fel sau altul sunt una și aceeași. Atâta timp cât cei care cred în El mai au o șansă, atunci ceilalți, în pofida bunătății lor, nu vor moșteni niciodată viața veșnică.

Și totuși…

Cu siguranță vă întrebați care va fi soarta finală a credincioșilor care nu sunt oameni buni. Întâi de toate este de menționat faptul că a crede în Dumnezeu și a nu fi bun cu ceilalți este un act de egoism, este o încercare naivă de a nu da celorlalți din ceea ce ți-a oferit Dumnezeu. Înseamnă să primești constant darurile și bunătatea lui Dumnezeu și să le ții numai pentru tine, să te înfrupți numai tu din ele.

Creștinii care nu dau mulțimii darul lor în dar, nu știu că acesta se înmulțește anume împărțindu-l cu ceilalți. Pilda biblică a Talanților ar fi o lecție bună care să determine o schimbare și în sufletul lor.

 „Căci va fi ca atunci când un om, urmând să plece într-o călătorie, şi-a chemat sclavii şi le-a încredinţat averile lui. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia – doi, iar altuia – unul, fiecăruia după puterea lui; apoi a plecat. Imediat, cel ce primise cinci talanţi s-a dus şi i-a investit şi a câştigat alţi cinci. Tot aşa, cel ce primise doi a câştigat şi el alţi doi. Dar cel ce primise unul s-a dus şi a săpat o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său” (Matei 25, 14 - 18).

Să nu ascundem Talantul Domnului în pământ, ci să-l răspândim mereu printre oameni.

Cât despre noi, cei care împărțim de ani și ani din Darurile lui și trăim cu gândul că încă nu suntem BUNI la superlativ, să nu ne resemnăm, pentru că facerea de bine nu are limite. Să nu tindem spre atingerea acelei limite imaginare a bunătății pentru că ea nu există. Pentru că bunătatea, asemenea lui Dumnezeu, nu are nici început, nici sfârșit.

Limba engleză pentru un basarabean franțuzit

Deși am învățat franceza toată tinerețea mea, eu am fost mereu interesat de engleză. Limba lui Shakespeare mi s-a părut dintotdeauna o adevărată provocare.

În anul 2012 mă aflam la Londra. Pentru prima dată într-o țară anglofonă. Ca să învăț barem câteva cuvinte, decisei să apelez la un profesor nativ, care să mă ajute să părăsesc definitiv tărâmul ignoranței, al necunoașterii celei mai populare limbi vorbite pe globul pământesc. Julia Wilson, o profesoară de vârsta mea, intuindu-mi interesul vizavi de limba engleză, îmi acordase o atenție deosebită, recomandându-mi săptămânal cărțulii, pe care dacă le-aș fi lecturat, neîndoios m-ar fi ajutat să însușesc limba engleză.

Una dintre colege mi-a fost și Polina Antova, o bulgăroaică amabilă și educată. Datorită interesului ei sporit pentru carte am început și eu, pas cu pas, să progresez.

Dar…, am avut și altfel de colegi, un fel de antonime ale Polinei Antova. Unul dintre ei, venit din țările baltice, se afla de peste zece ani în Marea Britanie și nu era apt să pronunțe nici măcar „Bună ziua”! Când l-am văzut, am început „să prind curaj”, parafrazându-l pe Creangă.

Alți trei colegi, aflați de peste jumătate de deceniu la Londra, erau un pic mai răsăriți decât balticul, dar cu nici o jumătate de pas înaintea mea. Toți trei, punându-le câte o suliță în mâini, ai fi zis că sunt indieni. Întrucât nu purtau sulițe, mi-a fost nespus de greu să decid de prin ce junglă veniseră la Londra. Unul dintre tovarășii de bancă îmi spuse că cele trei specimene nu trăiesc mai mult de douăzeci și ceva de ani. Prin urmare, în lipsa unei solide certitudini, am decis că ei erau pigmei.

Întrucât venise o fată nouă în echipa noastră, Julia ne recomandase să o salutăm călduros cu câte un Nice to meet you, Film! Așa o chema pe noua noastră colegă venită tocmai din Thailanda. Toate bune și frumoase până în momentul în care și cei trei pigmei trebuiră s-o salute pe noua noastră colegă.      

 -          Nice to meet you, Flim, spuse primul.

-          Nice to meet you, Flim, spuse al doilea.

Întrucât și al treilea coleg, pigmeu și el, o numise pe colega noastră tot Flim, Julia Wilson în acel moment înțelesese că la mijloc se ivise o problemă serioasă. Pigmeii nu puteau pronunța sub nicio formă Film, ci numai Flim. Îi pusese pe toți trei să repete după ea câte o literă, poate, într-un sfârșit, îi reușește să scoată, de prin junglele necunoașterii, pe cei trei pigmei.

-           F, spuse profesoara.

-           F, repetaseră cei trei.

-           I, continuă Julia.

-           I, sonorizară în cor și bărbații cu pricina.

-           L!

-           L!

-          M!

-          M!

-           Acum pronunțați Film!

-           Flim, spuseră toți odată cei trei. Pe cât de albă era Julia, pe atât de pământii rămaseră pigmeii.

Râdeam în sinea mea ca un nebun.

„Este greu să scoți jungla dintr-un singur om. Dar când e vorba tocmai de trei, scoaterea ei devine absolut imposibilă”, îmi spusei eu amuzat.

Tot în acea seară, învățaserăm un cuvânt nou în engleză care, brusc, îmi preschimbă zâmbetul într-o amarnică tristețe. Era vorba de lexemul „unfortunately”. Să-i fi văzut pe pigmei cât de frumos și fluent îl pronunțau… Și, în același timp să mă fi văzut pe mine… Să mori, nu alta. Mi se rupea limba în gură. O sucisem și o răsucisem, ba chiar și nod o făcusem la un moment dat, dar să pronunț cuvântul „unfortunately”, tot nu putui.

Au trecut mai bine de trei ani de atunci. Probabil că cei trei pigmei au învățat să pronunțe numele acelei fete, iar eu…, ori de câte ori văd cuvântul „unfortunately”, mă apucă plânsul…

Fiii înțelepciunii

Adesea mă întreb ce este aia înțelepciune?! De ce unii oameni sunt înzestrați cu ea, iar alții nu? De ce vorbim atât de mult despre înțelepciune și despre imperioasa necesitate de a intra în posesia ei, de vreme ce putem supraviețui și fără ea? Ca să trăim nu avem nevoie de prea multă minte. Toți, oricât de mic sau de mare ne-ar fi creierul, respirăm să nu ne sufocăm, mâncăm să nu murim de foame, bem să nu ne uscăm de sete... Reguli simple, dar indispensabile muritorului de rând.

Dar, cu scurgerea ireversibilă a timpului și a vieții din perisabilul meu trup, am înțeles că toate aceste lucruri legate de respirație, de băut și de mâncat sunt, de fapt, niște simple reguli urmate, nicicum doar de oameni, ci și de păsări și-animale, adică de curci și rațe, de boi și vaci, de cai, măgari, purcei…

Înțelepciune, așadar, nu este fapta omului care este identică cu cea a animalului din grajd sau din pădure, ci fapta, decizia, concluzia care sunt numai ale noastre și ale nimănui altcuiva.

Ceea ce ne face să fim altfel decât dobitoacele pământului se numește înțelepciune, sau cel puțin frântură din ea.

Înțelepciunea, în fond, nu are nicio legătură cu stomacul sau cu poftele carnale ale noastre. Totodată, înțelepciunea nu are legături genetice cu animalul dinlăuntrul nostru. Înțelepciunea este seva spiritului, a sufletului și a neadormitei minți din noi.

Înțelepții cei Mari văd cu ochii minții omul din animale și animalul din om. Ei văd belșug în sărăcie și sărăcie în belșug. Înțelepții nu mulțumesc niciodată aerului pentru că există, ci nasului și gurii că le dau posibilitatea să respire existentul aer. De n-am avea nas și gură, oare ce rost ar mai avea aerul din jurul nostru? Ei nu mulțumesc frumuseților naturii că există, ci ochilor că le permit să vadă aceste frumuseți. Înțelepții adevărați nu se minunează, nici nu-și pleacă genunchii în fața propriei priceperi nesfârșite, ci lui Dumnezeu, pentru că le-a dat și lor un spirit luminos.

Să fim așadar ființe înțelepte, dragii mei, căci să respire, să bea și să mănânce pot și animalele… Înțelepciunea este unicul lucru ce ne face diferiți de ele.

Ne naștem oameni însă, cu trecerea timpului, mulți dintre noi se schimbă, se transformă… Aleg să fie orice, numai oameni nu. Prin urmare, relele din jurul nostru se întâmplă din cauza acutei lipse de înțelepciune.

Unii dintre noi asociază înțelepciunea cu bătrânețea sau bătrânețea cu înțelepciunea. Totuși, nu o singură dată am auzit expresia că bătrânii sunt ca niște copii. Copii?! Extraordinar! Dacă înțelepciunea aparține bătrânilor, iar bătrânii sunt în mintea copiilor, atunci ce sau cine sunt copiii?

Iisus le spune oamenilor că dacă își doresc să ajungă în împărăția Cerurilor, trebuie să fie cum sunt copiii. Iarăși este vorba de copii. Adică de originile noastre, de începutul începuturilor, de rădăcini… Copiii sunt puri, nevinovați. Ei sunt posesorii înțelepciunii inconștiente. Ei nu înjură, nu mint, nu bârfesc, nu urăsc… Ei sunt înțelepți fără să-și dea seama de înțelepciunea lor. Însă, cu trecerea anilor, mulți dintre noi se îndreaptă spre bătrânețe, lăsându-și înțelepciunea pe tărâmul îndepărtatei copilării.

Unii se vor întreba nedumeriți ce legătură are înțelepciunea cu credința. Să știți că faptele nobile, comportamentul exemplar, deciziile și sfaturile cele mai bune ale omului nasc din înțelepciune, nu din prostie. Un creștin adevărat este și înțelept. Căci înțelepciunea vine de la Dumnezeu.

Așadar, primul pas spre înțelepciune este să nu încetăm niciodată să fim copii. Pentru că Dumnezeu iubește copiii.

Rămâneți copii, dragii mei, chiar dacă de mult nu mai sunteți.

Al doilea pas către divina sau nepătata înțelepciune este modestia. Pentru că înțelepciunea fără modestie este pseudoînțelepciune. Să nu căutăm slava lumii pentru ceea ce spunem, facem sau gândim. Să nu căutăm lumina reflectoarelor, nici microfoanele jurnaliștilor. Să nu așteptăm aplauze și laude din partea lumii.

„Așa să trăiești pe pământ, ca și cum nu ai fi, dar la plecare să lași un gol în urma ta”, spune Părintele-scriitor Savatie Baștovoi.

Un înțelept nu trebuie să invidieze niciodată politicienii sau vedetele pentru că sunt prezenți/prezente zi de zi pe ecranele televizoarelor. Nu. În cazul înțelepților, nu chipul are importanță, ci mesajul pe care vor să-l  spună lumii.

Vorbele înțelepților nu sunt goale, ci pline de sens, de indubitabilă însemnătate.

Iisus, prin înțelepciunea Sa, nu a avut nevoie de televiziune sau de microfoane ca să se facă auzit în lumea întreagă. Pentru că ecoul adevăratei înțelepciuni ajunge la fiece ureche fără microfon sau alte dispozitive de amplificare a vocii.

Fiți modești. Căci prin modestie veți fi și mai aproape de veritabila înțelepciune.  

O țară lipsită de oameni înțelepți este asemenea unei fântâni fără apă. Înțelepții sunt acul busolei care indică adevărata cale pe care ar trebui să o urmeze un popor, o națiune. În acest secol al vitezei, când oamenii de pe diverse continente sunt despărțiți de un simplu clic, când scrisul pe hârtie aproape că a devenit o amintire, când distanța dintre naștere și moarte este micșorată temporal de nestăvilita noastră grabă, timp pentru meditație aproape că nu ne mai rămâne.

Înțelepciune însă înseamnă a opri timpul în loc și a te întreba cine sunt eu? De unde vin? De ce m-am născut? Cine a decis ca eu să mă nasc? Și dacă Cel ce a decis să vin în această lume, oare nu a avut El și un scop privitor la mersul meu pe acest pământ? Încotro merg? De ce fac ceea ce fac și dacă ceea ce fac este bine sau nu?...

Unul dintre mulții pași către înțelepciune l-am aflat citind cândva o parabolă. Un tânăr s-a dus la ușa unui înțelept bătrân și i-a zis franc că și el își dorește să devină înțelept. Bătrânul s-a uitat la el și i-a spus:

– Bine. Eu voi închide ușa, iar tu vei bate în ea atâta cât va trebui.

Tânărul bătuse îndelung în ușă, însă bătrânul nu i-a mai deschis. Abia într-un târziu, înțeleptul decise că este timpul  să deschidă.

– Cum te simți? îl întrebă bătrânul.

– Mă simt de parcă aș fi un prost, i-a răspuns trist băiatul.

– Bravo! Acesta este unul dintre primii pași către înțelepciune.

Un înțelept adevărat, nu-și dă seama că este înțelept. Un înțelept adevărat crede despre sine că este cea mai lipsită de însemnătate ființă omenească. Pentru că, după cum afirmă marele gânditor român Richard Wurmbrand: „Putem privi multe lucruri, dar nu putem vedea ochiul cu care privim. Putem verifica orice idee cu excepția ideii cu care analizăm.” 

Prin urmare, un veritabil înțelept habar nu are despre sine că este înțelept.

Odată, în timp ce urcasem în trenul londonez, cu gândul să ajung la London Bridge, o țigancă tânără, frumoasă, din alea cu buze mari, cărnoase, își scufundă ochii săi negri și misterici în ai mei. Acea clipă de comunicare nonverbală fusese de ajuns. Și pentru ea, și pentru mine. Nici nu apucasem să iau loc pe unul dintre scaunele moi ale vagonului, că și fusesem din nou surprins de prezența tinerei țigănci. Pășea sprintenă printre călători, distribuind fiecăruia câte o fițuică pe care scria cu litere mășcate că are nevoie imediată de ajutor financiar.

În buzunarul drept de la pantaloni purtam de mai multe zile o bancnotă de douăzeci de lire. O purtam fără vreun motiv anume. M-am gândit pentru o clipă că aș putea să o dau cerșetoarei, dar văzând cât este de vioaie și de sănătoasă, mi-am zis plin de răutate: „Du-te și muncește, fato, că de la mine nu vezi nimic”. Nu i-am dat nimic, dimpotrivă, i-am mai trimis o privire încărcată de energia cea mai negativă cu putință.

La următoarea stație, țiganca coborâse din tren fără să primească vreo lețcaie de la bogații locuitori ai Londrei. Și nici de la săracul de mine.

Văzând că a plecat, mi-am băgat din nou mâna în buzunar ca să-mi mângâi părintește prețioasa și scumpa mea liră. Dar… nu mai era în buzunar…  Nu știu ce a fost asta, ce s-a întâmplat cu adevărat, însă nu am mai găsit niciodată lira mea.

Renunțarea la lucrurile materiale este încă un pas către divina înțelepciune. Să renunțăm la lucrurile care credem că ne aparțin, pentru că, de fapt, nimic nu este al nostru. Nimic. Înțeleptul nu este rob al palpabilei și al materialei lumi. Înțeleptul este liber. Liber ca pasărea cerului, ca vântul universului, ca lumina soarelui… Ca să ai totul trebuie să renunți la tot, să fii liber. Libertatea este cea mai de preț bogăție a omului.

Libertatea este înțelepciune.

Arta de a fi Oameni

Mulți dintre noi, foarte mulți, visează să devină aviatori, medici, businessmeni, inventatori… Dar atât de puțini visează să devină Oameni…

Încercăm adesea să împărțim lumea în credincioși și necredincioși; în bogați, săraci, harnici, leneși, heterosexuali și cei de alte orientări… Ne pricepem de minune să alcătuim diverse clasamente, să elaborăm statistici, să dăm răspunsuri concluzive, dar ne dovedim atât de ignoranți și subiectivi când vine timpul să stabilim propria noastră poziție în acele topuri fără număr.

Adesea criticăm și punem la-ndoială buna cuviință și corectitudinea faptelor oamenilor pe care îi cunoaștem sau de care am auzit accidental, dar găsim justificări trase de păr pentru faptele ignobile pe care noi înșine le săvârșim.

Criticăm ușor și iertăm greu. Vedem paiul din ochii tuturor, deși în ochii noștri stă înfiptă coșcogea bârnă a păcatului și a porceștii nesimțiri.

Suntem niște ciudați. Niște rătăciți. Suntem niște făpturi inconștiente care, în pofida statutului nostru, pretindem că suntem creștini. Da, creștini! Creștini care nu ratează nicio comuniune cu ceilalți frați în credință. Creștini care petrec jumătate de săptămână între pereții bisericii.

Ne concentrăm atât de mult să fim trupește în biserică încât uităm să ne luăm și sufletul cu noi acolo.

Totuși, decât să intrăm în biserică duminică de duminică, an de an și să rămânem aceleași ființe păcătoase, mai bine să lăsăm biserica să intre în inimile noastre o dată pentru totdeauna.

În vara anului 2013 mă aflam la Paris. Acolo, datorită unui vechi prieten, făcusem cunoștință cu un ins cu Biblia în mână. Vorbea atât de frumos de Dumnezeu, de credință. Acel copil al lui Dumnezeu într-o bună zi mi-a furat toți banii care-i aveam, laptopul și alte lucruri ce le găsise în rucsacul meu. Nici Biblia și nici discursurile despre Dumnezeu care ies din gura unui om nu sunt o dovadă a sfințeniei acestuia.

Este evident faptul că arta de a fi oameni pornește, în cea mai mare măsură, de la credința noastră, de la ce fel de creștini suntem noi.

Iar în biserica zilelor noastre se vorbește foarte mult despre cum trebuie să fie un creștin și cum trebuie să se comporte cu semenii săi. De mic copil, de când mă țin minte, se vorbește despre cum să fim, cum să ne purtăm… Mereu ni se vorbește la viitor. Dar nu se spune aproape nimic despre prezentul nostru. Despre aici și acum.

Ce fel de creștin sunt eu acum? Cum sunt eu? Ce fac eu pentru frații mei? Cu ce îi ajut? Am eu grijă de semenii aflați în suferință? Le șterg lacrimile atunci când plâng în preajma mea?

Să uităm de viitor pentru că viitorul nu există. El va exista cândva, dar s-ar putea ca noi să nu mai ajungem să-l vedem.

Acum! Acum acționează! Ajută omul pe care nu ai voit să-l ajuți până acum. Fă acum ceea ce nu ai făcut niciodată până în această clipă: șterge-i lacrimile celui care plânge, dă o bucată de pâine flămândului, o haină celui dezbrăcat, un sfat celui care ți-l cere…

Deși nu faci niciodată bine îți place să crezi despre tine că ești un bun creștin. Ce fel de creștin ești atunci dacă nu ajuți pe nimeni niciodată?

Pentru că a fi Om se vede din felul cum te porți cu ceilalți oameni.

Ce fel de creștini suntem noi?

Cărați-vă din țara noastră, nenorociților!

La început, Marx a avut ambiții artistice. Poemele și dramele sale au o anumită importanță în măsura în care dezvăluie stările sale sufletești dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură și arhitectură – un Hitler. (Fragment din cartea Marx și Satan de Richard Wurmbrand).

Unii, pentru că au eșuat încercând să facă Binele, excelează la capitolul Răutate. Devin genii ai Răului. Acum, dacă este să arunc o privire peste politicul moldav, constat cu mare tristețe că este plin de genii…

Despre ce fel de genii este vorba, numai pielea și suflețelul bietului moldovean știe…

Tu, Filate, ce lucru bun ai încercat să faci în viața ta și ai eșuat? Ce te-a împins în tabăra Răului? Dar pe tine, domnule Plahotniuc? Chiar nu vă dați seama că din cauza răutății voastre fug cei mai buni oameni din țară? Oare nu ar fi mai simplu să plecați voi doi și țara să ne rămână nouă?!

Fuga din stupul cu moldoveni

Republica Moldova nu este un stat unde să vrei să rămâi prea mult. Degringolada politică dintre Prut și Nistru, prin ricoșeu, lovește în aproape fiecare cetățean care nu face parte din sistem. Din acel sistem corupt și desfrânat am refuzat și eu să fac parte. Deși, uneori, eram tentat să cred că, prin implicare, aș putea cumva să-l schimb. Odată, naiv fiind, îndrăznisem să-i spun unui politolog că dacă am avea măcar un dram de voință am putea schimba multe în politicul moldovenesc, iar el, zâmbind cu un evident subînțeles, mi-a spus că un sistem clădit pe ruinele moravurilor URSS-iste, unde apucăturile omului sovietic sunt considerate veritabile virtuți, schimbările reprezintă doar o banală utopie. „Acest sistem nu poate fi schimbat. Dimpotrivă, el este cel care ne schimbă zi de zi, care ne mutilează credințele, idealurile și ființa. Acest sistem nu poate fi schimbat, ci numai înlăturat.”

Dar, la 7 aprilie 2009, cu implicarea activă a zeci de mii de tineri, a eșuat și înlăturarea acestuia. Hoții continuă să fure, trădătorii să ne conducă, iar cei onești să fugă. Între timp a ajuns să se vorbească deja de un milion de moldoveni care au emigrat. Din cei aproape patru milioane de oameni câți are Republica Moldova, un milion este prea mult. Câți dintre ei se vor mai întoarce acasă?!

…Și eu fac parte din acel milion. Iar SUA nu este prima mea încercare de evadare din RM. Pentru că politicul moldovenesc îmi sufoca spiritul am înțeles, încă din adolescență, că trebuie să plec undeva. Și, fără să ezit, am plecat. Am hoinărit prin lume începând de la hotarele Munților Ural și până la Atlantic. Printre străini, îmi este rușine s-o spun, mă simt mai „acasă” decât acasă. Pentru că indiferent de arealul geografic unde m-am aflat în timpul exilului, nimeni dintre străini nu a atentat la integritatea și la libertatea spiritului meu.

Departe de pseudo-statul Republica Moldova mă simt cu adevărat liber.

Este bine de știut că nu doar sărăcia este cauza plecărilor masive din Republica Moldova. Pentru că există sute de mii de oameni săraci în țara noastră care nu intenționează nicicum să plece undeva. Lipsurile de tot felul nu-i deranjează să-și trăiască viața acasă. O bucată de mămăligă și o coadă de ceapă verde sunt cât se poate de suficiente ca să le potolească foamea și avântul plecării printre străini.

Exilul este rezultatul evident al unei mulțimi de alte lipsuri la care sunt supuși cetățenii noștri. Cumetrismul, corupția, justiția care face nedreptate celor drepți și dreptate oamenilor certați cu legea, sistemul medical infect etc. Oamenilor onești le vine greu să supraviețuiască în RM. Iar cei mai vulnerabili sunt tinerii. Tot ei sunt acei care se autoexilează. Ei sunt într-o permanentă căutare a unei altfel de vieți, unde existența umană se supune altor legi decât cele din țara lor de origine.

Republica Moldova s-a debarasat de Uniunea Sovietică, nu și de homo sovieticus din politicul său care face viața amară cetățenilor de rând.

Deși am plecat departe de Republica Moldova continui să cred, undeva adânc în sufletul meu, că mai pot schimba ceva acolo.

Probabil că naivul din mine nu va muri niciodată…

Uitarea

Uneori mi-aș dori din toată ființa să uit cine am fost cândva. Să uit de unde vin… Să uit de toate îndeletnicirile-mi de până acum. Iar oamenilor care știu cine sunt, să le șterg din memorie faptul că m-au cunoscut vreodată. Vreau să devin un om nou. Un om fără trecut. Fără, pentru că el, trecutul, nu încetează să mă urmărească niciodată. El, cel puțin mie, îmi stă ca o stavilă în cale, de care mă împiedic ori de câte ori doresc să fac un nou pas spre viitor. Da. Între mine și viitorul meu stă adesea, ca o fantasmă, trecutul.

Chiar dacă uneori apune peste mine mult-dorita și aproape utopica uitare, apare câte cineva care, fără să-și dea seama că a traversat un hotar străin și interzis, să scotocească în trecutul meu.       

Azi, cineva care a scormonit p-aici prin lumea mea, mi-a amintit cine sunt… Și-am înțeles că oricât aș încerca să fiu un om nou, ca să mă fac plăcut mie însumi, cei din jur nu vor înceta să admire ceea ce am fost eu odată.

Trecutul pe care ni-l detestăm câteodată, pentru unii poate servi drept sursă de inspirație și inepuizabilă admirație.

Alegerile locale 2015: cine va pune mâna pe primăria Municipiului Chișinău?

Alegerile locale din 14 iunie sunt, probabil, cele mai puțin așteptate alegeri din istoria RM. Electoratul basarabean, atât cel cu viziuni de dreapta, cât și cel cu viziuni de stânga, dezamăgit profund de prestația din ultimii ani a politicienilor, va fi greu de convins să iasă și de această dată din casă în ziua scrutinului.

Chiar dacă e vorba de alegeri locale, nu de cele parlamentare, alegătorii așteaptă unele explicații sincere și detaliate de la reprezentanții clasei politice. De fapt, este vorba de foarte multe explicații! Și ele nu se rezumă doar la Banca de Economii și Aeroportul Internațional Chișinău.

Oamenii vor să știe ce se întâmplă în această țară. Cine este vinovat de mersul spre nicăieri al Republicii Moldova. Oamenii vor să vadă organele de drept punând cătușe marilor tâlhari ai țării, în frunte cu Filat și Plahotniuc. Iar turismul interpartinic nu mai pare a fi cea mai înțeleaptă soluție de a se eschiva de la răspundere, de a induce electoratul în eroare, de a se descotorosi de faptele ignobile săvârșite de-a lungul timpului.

Cei care se visează edili să răspundă întâi de toate pentru păcatele proprii și pentru cele ale colegilor lor de partid.

Dacă e să ne referim succint la unii candidați la funcția de primar al capitalei, pentru că anume alegerile din Chișinău au importanță când vine vorba de localele din RM, aș începe cu Dorin Chirtoacă. Acesta, până să ne sucească mințile cu Integrarea Europeană, ar trebui să mai lucreze la talentele sale manageriale. Trebuie să fie un gospodar mai bun. Mai mult de atât, înainte de a fi reales în funcție, s-ar cuveni ca acesta să explice chișinăuienilor multe lucruri. Printre care proiectul eșuat de mansardare a blocurilor de locuit din capitală. Din cauza lucrărilor demarate cu mult tam-tam și nefinisate, sute de familii din capitală stau deja de ani buni cu acoperișurile sparte și cu apa în casă. Dorin Chirtoacă să meargă întâi de toate la aceste familii, să vedem cum le va convinge să-l voteze, mai ales că sute de plângeri i-au fost trimise, iar el, ori acoliții săi, le-au redirecționat pe toate organelor de drept, de parcă oamenii legii sunt cei care și-au propus să mansardeze clădirile din Chișinău.

…Întrucât activitatea unor bănci din RM este una defectuoasă, iar cursul valutar fluctuează dramatic de la o zi la alta, Dorin Chirtoacă, prin ricoșeu, ar trebui să dea explicații privitor și la munca suspicioasă și netransparentă realizată de Dorin Drăguțan, guvernatorul Băncii Naționale, cocoțat în această funcție de către Partidul Liberal. PL-ul face pe mortul în popușoi când vine vorba de Drăguțan, de parcă cetățenii acestei țări ar fi chiori și prea înguști la minte ca să vadă și să priceapă că lucrurile nu sunt tocmai roz în cadrul BNM-ului.

Oazu Nantoi, deși de câteva decenii ne tot dovedește că este un politician onest, înainte să ceară votul chișinăuienilor, s-ar cădea să răspundă pentru erorile șefului său, Iurie Leancă. Evadarea lui Leancă din PLDM nu-l absolvă de păcatul de-a fi înstrăinat BEM-ul și Aeroportul. Un prim-ministru care pledează pentru Integrare Europeană, dar oferă Rusiei „în dar” obiectivele strategice ale țării noastre, este lipsit de credibilitate. Oazu Nantoi, în pofida respectului pe care i-l poartă unii, nu are decât să roșească în fața alegătorilor din cauza șefului său.

Candidatul PLDM Serafim Urechean se găsește într-o situație mult mai delicată. În 2005 acesta, ignorând încrederea și efortul simpatizanților de a-l vota, a renunțat la mandatul de primar general al capitalei în schimbul unui mandat de deputat în legislativul moldovenesc. Ulterior, după ce AMN-ul a sucombat, Urechean a sărit în luntrea banditului național Vlad Filat, acesta oferindu-i în schimb Curtea de Conturi. Întrucât imaginea lui Filat este una negativă în societatea moldavă, iar Urechean pe lângă faptul că vine din curtea acestui bandit, a dezamăgit o dată electoratul chișinăuian, șansele lui de a pune mâna pe primăria capitalei sunt relativ mici.

Zinaida Greceanâi, cândva comunistă, azi socialistă, care fusese unul dintre principalii contracandidați ai lui Dorin Chirtoacă la alegerile locale din 2005, iar în 2009, în timpul protestelor din aprilie, amenința că se va face uz de arme în cazul în care tinerii nu vor renunța la manifestații, azi revine în cursa pentru primărie. Șansele sale de a câștiga alegerile sunt foarte mari, mai ales că pentru ea vor vota nu doar socialiștii, ci și o parte dintre comuniști, ruși, ucraineni și toți șovinii Chișinăului.

Întrucât PCRM nu a avut un candidat „serios” la funcția de primar, a apelat la serviciile omului de afaceri Vasile Chirtoca. Acesta a fost împins în cursă pentru a crea confuzie printre alegătorii bătrâni sau printre cei agramați. Comuniștii cred că unii dintre alegători, din lipsă de atenție, vor vota pentru Vasile Chirtoca, în detrimentul lui Dorin Chirtoacă. Bineînțeles că asemenea idee, dacă o putem numi idee și nu tâmpenie, putea să se nască doar în mintea senilului Voronin.  

Este de menționat faptul că numărul pretendenților la fotoliul de primar este mult mai mare, însă șansele lor de a cuceri electoratul și așa suspicios și dezamăgit sunt minime. Ca și ultima dată, alegerile pentru primăria capitalei nu se axează pe votarea unui bun gospodar, ci pe votarea unui adept al Estului sau al Vestului.

Marea luptă se va da între pro-europeanul Dorin Chirtoacă și pro-rusa Zinaida Greceanâi, ai cărei părinți, apropo, au fost deportați în Siberia. Tot acolo s-a și născut aceasta.

Surprize minuscule ar putea genera Oazu Nantoi sau, în cel mai bizar caz, Serafim Urechean.

În rest… vom trăi și vom vedea.