Am fost copil. Azi nu mai sunt. Dar atunci, în vremurile de demult, când încă nu înţelegeam de ce soarele, acel punct micuţ de pe cer, este considerat mai mare decât pământul, când nu puteam să-mi explic cum urcă luna pe firmament fără să se ţină de ceva, când o întrebam pe mama cum să-mi dau seama când îmi este a mânca şi când nu, mi-am pus multe întrebări legate şi de Dumnezeu. Şi anume întrebări legate de locul unde se ascunde acest Domn mai mare decât întreg universul, de nimeni nu-L poate vedea? De ce mai toată lumea I se închină, deşi este conştientă cu nu va primi niciun răspuns din partea Sa? Ş.a.m.d.
Paştele – sărbătoarea ouălor roşii şi a păştii mă intrigase şi ea în acele vremuri. Mă intrigă şi acum. Mai ales acum. Formalismul, făţărnicia şi fastul cu care este celebrată Învierea lui Iisus Hristos mă neliniştesc profund.
Paştele a devenit, fără pic de îndoială, o sărbătoare a stomacurilor, nu a sufletelor. Sărbătoarea stomacurilor pline şi a sufletelor goale. Noi murim încet-încet, chiar în clipa în care prăznuim Învierea Lui. Murim deoarece nu credem în această Înviere. Noi credem că credem. Locaşul credinţei noastre este gura care spune dintr-o viscerală obişnuinţă „Hristos a înviat!”. Dar oare a înviat El şi în inimile noastre?
În Rai nu vor intra gurile celor care toată viaţa au rostit papagaliceşte „Hristos a înviat!”, ci sufletele umililor şi puţinilor creştini care au crezut cu adevărat în această spectaculoasă înviere.
Decât să intrăm în biserică duminică de duminică, an de an, şi să rămânem aceleaşi fiinţe păcătoase şi indolente, mai bine să lăsăm ca biserica să intre în sufletele noastre o dată pentru totdeauna.
Din cauza accidentelor rutiere înregistrate în întreaga lume, la fiecare trei secunde moare un om. Spui unu, doi, trei şi cineva… se stinge. Repeţi numărătoarea şi se mai stinge o fiinţă. Dar, în această lume, oamenii mor nu numai din cauza accidentelor, ci şi a bolilor, a bătrâneţii, a războaielor, a păcatelor. La o distanţă de trei secunde, chiar mai aproape, poate fi şi sfârşitul nostru. Riscăm să plecăm din această viaţă fără să fi cunoscut salvarea propriilor suflete.
Iisus a ştiut ziua în care va muri şi ziua în care va învia. Noi însă, din cauza micimii noastre spirituale, nu ştim nici când vom închide ochii, nici dacă îi vom mai deschide vreodată.
Am întâlnit mulţi indivizi care mi-au spus că L-au întâlnit pe Iisus Hristos şi că acum sunt mântuiţi. Dar continuă să păcătuiască. Pe acest tip de oameni, din păcate, nu şi Iisus îi cunoaşte.
Noi ce fel de creştini suntem? Oare pe noi ne cunoaşte Iisus?
În sfânta zi de Paşti trebuie să învăţăm a ne jertfi de dragul semenilor noştri. Iisus s-a jertfit pentru întreaga umanitate, noi s-o facem măcar pentru cei pe care îi iubim. Haideţi să le oferim cât mai multă fericire. Chiar de-o fi ca în spatele fericirii lor să stea suferinţa noastră, nu trebuie să ezităm.
Iisus nu a ezitat.
Jertfirea pentru aproapele nostru este o dovadă a cunoaşterii Adevărului, a respectării depline a voinţei Celui de Sus. Jertfirea este rodul inimii, nu al buzelor. Prin jertfire, creştinul demonstrează celor din jur că crede în Învierea lui Iisus.
No comments:
Post a Comment