Zâmbeşte azi pentru mâine!

Deunăzi, dis-de-dimineaţă, cu mintea plină de gânduri împovărătoare, pornisem la munca cea de toate zilele. Străzile din preajma preafrumosului Parc Victoria din Londra erau arhipline de lume: indieni, arabi, chinezi, englezi etc. Toţi se mişcau grăbiţi spre... nu ştiu unde. Tabloul ăla uriaş şi memorabil, în care stăteau adunate una lângă alta mii de mutre înăcrite, încordate, neliniştite, triste, plictisite, epuizate, supte şi întoarse pe dos de noianul problemelor cotidiene, mă duse deodată cu gândul la viaţă. Din nou la viaţă. Avem numai una de trăit, dar o trăim ca şi cum nu am trăi-o. Fugim ca nişte nenorociţi în toate colţurile lumii ca să ne construim un viitor cât mai frumos şi ajungem să uităm, cu desăvârşire, de prezent, de ziua de azi.
Trec zile, trec ani, trec decenii şi noi tot cu gândul la viitor suntem. Ajungem să îmbătrânim şi abia atunci ne dăm seama de tâmpita şi zadarnica noastră alergătură. Apoi ne întrebăm, dar când au trecut aceşti ani? Mai ieri eram copil, iar azi nici în cârjă nu mă mai pot deplasa?
La semafor, peste drum, observasem un om în scaunul cu rotile. Zâmbea. Da, un om bolnav, ţintuit pe viaţă în cărucior, zâmbea. El fusese primul, dar şi ultimul om din acea dimineaţă pe care l-am văzut zâmbind.
Majoritatea dintre noi poate merge, poate vedea, poate auzi, poate vorbi, dar nu zâmbeşte aproape niciodată. Va zâmbi altădată, în viitor, când va avea de toate şi va mai scăpa de probleme. Dar nimeni nu a avut niciodată de toate, nici chiar cei mai bogaţi oameni, iar de probleme, nu scapă nimeni atâta timp cât este în viaţă.

Haideţi să zâmbim asemenea bărbatului din cărucior. Haideţi să ne bucurăm de ziua de azi, aşa cum este ea, că cea de mâine, cine ştie, poate fi mult mai rea.