Crăciun de basm

Am scris această poezie când eram un băiețel de numai 17 ani. Ce repede mai zboară timpul...

Afară-i frig și înnorat, teribil bate vântul,

Ninsori cerești astupă grabnic, în lung și-n lat pământul,

Deasupra satului ce stă, culcat în somn de iarnă,

O noapte fioroasă, începe să se-aștearnă.

  
–  Iubiți copii, lăsați ghețușul! aud câte-o strigare,

Aceștia sunt părinții lor ce-i cheamă la culcare,

Un pici cu schiuri, supărat, prin bezna nopții plânge,

Iar un opaiț ce-a tot ars, la rândul său se stinge.

În orele tăcerii, târziu, în miez de noapte,

Călcând printre troiene, zăresc, nu prea departe,

O flamă liniștită, pe-un geam mărunt arzând,

Și un ecou de harpă, aud, divin, sunând.

O copilandră dulce, cu voce mlădioasă,

Îngână cânturi line… Ce sfântă! Ce pioasă!

În astă vreme, brusc, o stea nălucitoare,

Tenebrele zdrobind, în fața mea apare.

Privind, uimit, spre astru, spre ceruri, tot mai sus,

Zăresc, în depărtare, Ieslea lui Isus,

Vrăjit de cânt, vrăjit de harfă, de fericire plin,

Cobor în nea genunchii, Lui să mă închin. 

Dacă îți place, spune-mi și mie!
Mulțumesc!