Planuri mari, vieţi scurte…

„Şi nu ştiţi ce va fi ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu este decât un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare.” Iacov 4:14.

Lumea a devenit mai agitată ca niciodată. E atât de prinsă în vâltoarea materialismului, încât latura spirituală de mult a ajuns să rămână undeva pe ultimul loc al priorităţilor sale. Din cauza alergăturii obsedante, dar şi obositoare, după câştiguri, omul nu mai are somn liniştit, nu mai are timp să se gândească la el, nici la cei din jur. El vede în ceilalţi oameni potenţiali concurenţi, rivali, ceea ce-l determină să fie distant, suspicios, răutăcios, ajungând, în cele din urmă, paranoic.
Oare banii sunt mai importanţi decât spiritualitatea? Oare banii, care-ţi asigură bunăstarea doar aici pe pământ, aduc mai multă fericire decât credinţa în Dumnezeu?
Când eşti absorbit de gânduri pur materialiste, uiţi cu desăvârşire de Dumnezeu. Îţi faci planuri pentru douăzeci, treizeci de ani înainte, închei contracte, faci calcule financiare etc. Magia cifrelor nu lasă loc pentru alte gânduri.
Apostolul Iacov se întreabă: „Ce este viaţa noastră?” Şi tot el răspunde: „Nu este decât un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare”. Chiar de-o fi să trăim câte o sută de ani, oricum viaţa noastră e scurtă, e un abur. Un abur ce dispare încet chiar din clipa apariţiei lui.
La ce bun să fugim după avuţii, la ce bun planurile pentru săptămâna sau anul viitor, dacă, după cum zice Apostolul Iacov: „...nu ştiţi ce va fi mâine!”?
Oare nu-i mai corect ca în cursul scurtei noastre vieţi pe acest pământ să ne pregătim de viaţa veşnică pe care ne-o promite Dumnezeu?!

Unde se ascunde fericirea?

Lumea asta a luat-o razna rău de tot. Cândva, moldovenii îşi duceau viaţa în căsuţe din chirpici, mâncau mămăligă, dormeau pe laviţe, îşi arau pământurile cu plugul tras de boi, îşi prăşeau porumbul şi viile cu sapa, îşi adunau grânele cu mâna şi… erau fericiţi. Fericiţi şi îndestulaţi. Astăzi, noi, urmaşi ai celor de ieri, din pricina influenţelor nefaste, cred eu ale Vestului, care ne-au transformat peste noapte în nişte incurabili adoratori de bani şi avuţie, am ajuns să ne părăsim vetrele, părinţii şi prietenii. Fugim în Occident nu pentru că nu am avea ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, ci pentru că vrem să avem şi altceva decât hrană şi îmbrăcăminte. A avea bani însă, nu înseamnă a avea totul, iar viaţa occidentalului nu reprezintă modelul ideal pe care noi ar trebui să-l copiem.

Visăm la lucruri din ce în ce mai mari, în timp ce noi devenim tot mai “mici”.

Visăm la case tot mai mari, de parcă în una mică nu am încăpea. Muncim până la epuizare la ridicarea celor două, trei etaje şi sfârşim prin a ne "odihni" pe patul de spital.

Scoatem din meniul nostru milenar mămăliguţa mamei şi brânza oilor din ţarc, de dragul unor produse dubioase modificate genetic sau îmbibate cu fel de fel de chimicale care, fără să ne dăm seama, ne îngraşă, ne îmbolnăvesc de cancer…

Implanturile cu silicon, care în vest au o răspândire destul de largă, transformă şi femeile noastre, odinioară proaspete, în nişte făpturi pe de-a dreptul artificiale.

Familia, care într-un trecut nu prea îndepărtat era sfântă pentru moldovean, acum nu-i altceva decât un cuibar al vremelnicilor convieţuiri. Din o sută de căsătorii, aproape jumătate se sfârşesc cu divorţul. Cu părere de rău, de când moldoveanul a plecat spre Apus, sfântă nu-i mai este familia sau tradiţia, ci banul.

Oare căsuţa din chirpici nu-i era de-ajuns? Oare bucata de mămăligă de pe masă, îi era prea mică? Cât de mult poate mânca o gură?!

De la nouăzeci încoace moldoveanul tot rătăceşte prin lume: adună bani, îşi ridică case, mănâncă produse alimetare modificate genetic, trăieşte şi gândeşte ca occidentalul, călătoreşte. Oricum, toate astea nu-l fac mai fericit.

Atunci unde? În ce? În cine poţi găsi fericirea?

Spre deosebire de mulţi conaţionali, eu găsesc mulţumirea de sine doar în faptul că trăiesc.

Oare nu-i de-ajuns?!

Viaţă şi moarte

„Nu noi decidem când să ne naştem şi nu noi decidem când să murim. Toate cele ce ţin de viaţă sau de moarte, se întâmplă fără voia noastră. Suntem nimicuri. Nimicuri sunt chiar şi acei care cred despre dânşii că sunt ceva. Trăim, murim, trăim, murim… De altceva nu suntem în stare. Nimeni nu poate inventa ceva mai frumos decât viaţa sau ceva mai înspăimântător decât moartea.”
Aceste lucruri le-am gândit pe 10 iunie 2011, ora 15:30. Susţineam un examen foarte important. Stăteam în faţa unei comisii alcătuite din câteva personalităţi…
Ei şi?! Nu văd nicio diferenţă între un savant şi un cioban, între un bogat şi un sărac, între un bărbat şi o femeie, între un credincios şi un ateu. În faţa vieţii şi a morţii toţi suntem nimicuri. Absolut toţi.
Sau nu-i aşa?!

Un text cu iz de pamflet

Ultimele 240 de zile mi le-am petrecut, în cea mai mare parte, la masa de scris. Creierul îmi este peste măsură de obosit, iar degetul mijlociu, de la mâna dreaptă, mi s-a ales cu o bătătură grozavă. Dar nu-i nimic. Nu am auzit niciodată ca vreun scriitor să fi murit din cauza unei bătături la deget.

Rezultatul muncii mele este nimic altceva decât un… roman. Un roman cu care sper să fac furori. Sper să stârnesc admiraţie până şi în Antarctida (este atât de interesant, încât se vor pune pe citit şi pinguinii). Chiar este interesant. Vorbesc serios.

Cineva drag mie a lecturat câteva pagini din manuscris şi a început să plângă. Au trecut câteva săptămâni de atunci, iar persoana respectivă încă evită să-mi dea un răspuns explicit legat de acea „partidă” de plâns. Ce-o fi în inima ei, nu ştiu, însă un lucru este cert: romanul meu a sensibilizat-o până la lacrimi. Sper să nu fie la mijloc vreun soi de dezamăgire…

Îmi arde de glume, dar nu pot să intuiesc care este motivul, mai ales acum, când povara sărăciei, a solitudinii şi a inchietudinii îmi apasă, literalmente, coloana vertebrală.

Deocamdată sunt în căutarea unei edituri dispuse să-mi aprecieze şi să-mi publice noul roman. Când acest aspect al problemei va fi soluţionat, promit să revin cu câteva detalii legate strict de subiectul cărţii, care, fără îndoială, vă vor trezi interesul să o lecturaţi ulterior.

Noapte bună!

Absurditate (ficţiune)

Niciodată nu am fost fericit. Niciodată.

Oricâte am făcut până acum, oricâte voi face, cu siguranţă nu voi ajunge vreodată să cunosc fericirea. Din cauza inimii mele mereu nemulţumite, risc să rămân pentru totdeauna fără zâmbet pe buze şi fără chef de viaţă.

Trăiesc, nu pentru că mi-ar plăcea mie acest lucru, ci pentru că Altcuiva îi place ca eu să trăiesc.

Trăiesc într-o lume pe care nu o pot înţelege şi în care nu mă pot adapta.

Trăiesc într-o lume de care fug mereu şi pe care o evit încă de când mă ţin minte.

Ca să mă înţelegeţi mai bine, trăiesc într-o lume de care nu-mi place.

Între a trăi şi a nu trăi, aleg a doua variantă.

Se spune că Dumnezeu este un Stăpân infailibil. Totuşi, îndrăznesc să spun că în privinţa mea a greşit. Locul meu nu ar fi trebuit să fie aici. Ci, altundeva. Într-o lume în care nu există lume, într-o lume unde să fiu doar eu. Într-o lume unde să nu existe criză financiară, şomaj, sinucideri, minciună, războaie. Într-o lume în care să nu am nevoie de mâncare, de băutură, de casă, de maşină, de televizor, de sex…

Ce poate fi mai plictisitor, decât să munceşti o viaţă întreagă pentru propria burtă, pentru propriul trup? Mănânci, bei, faci sex şi nu te mai saturi.

Ce poate fi mai întristător decât să te uiţi la televizor, să asculţi ce-ţi spune, dar tu să nu ai dreptul la replică? Să te uiţi luni la rând la aceleaşi reclame care îţi sunt băgate pe ochi şi pe care, fără să vrei, ajungi să le cunoşti pe de rost?

Ce poate fi mai tragic, decât să iei parte la nişte războaie, de pe urma cărora profită oricine, numai nu tu? Pentru ce luptăm? Pentru un pământ care nu ne aparţine? Nimic nu ne aparţine. Nici chiar suflete „noastre”!

Una din cele trei dorinţe ale lui Alexandru Macedon înainte de moarte a fost ca mâinile să-i fie lăsate să atârne pe lângă sicriu, pentru a le arăta oamenilor că a venit cu mâinile goale în această lume şi tot aşa a plecat din ea. Deşi jumătate din lume îi „aparţinea”, nu a putut lua nimic cu sine.

Toţi „plecăm” din această lume cu mâinile goale.

Pentru ce să muncim?

Pentru ce să luptăm?

Pentru ce? Pentru lucruri care nu ne aparţin?

Aceasta nu este lumea noastră. Lumea noastră este alta!

Frumuseţea monştrilor

Cine suntem noi?!

Cineva ar putea spune că suntem ceea ce vedem în oglindă. Dar nu-i adevărat. Oglinda ne arată făptura, dar noi nu suntem făptura. Ea este proprietatea noastră, nimic mai mult. Noi putem exista şi fără ea, ea fără noi, nu. Dacă o părăsim, ea putrezeşte, dispare, se transformă în nimic.

Noi suntem ceea ce stă înlăuntrul făpturii. Suntem ceea ce nu vedem în oglindă. Suntem prizonierii invizibili ai propriului nostru trup. Prizonieri care au suficientă forţă ca să-l distrugă, ceea ce şi fac.

Ne vopsim, ne dichisim, trecem pe la sală… Ei şi? Ne gândim atât de mult la felul cum arătăm pe dinafară, încât ajungem să uităm de monstru, de monstrul din noi care, oricât de mult l-am astupa cu farduri, într-o bună zi oricum va ieşi la suprafaţă.

Frumuseţe. Ce înseamnă frumuseţe?! Înseamnă să te uiţi la corpul tău în oglindă şi să nu te sperii? Înseamnă să ai părul auriu şi ochii de o anumită culoare? Înseamnă să nu ai burtă mare, nici fălci umflate? Înseamnă să nu ai celulită, nici călcâie crăpăcioase? O, nu. Dacă ai suflet cu chip de monstru, atunci frumuseţea nu înseamnă nimic din toate astea.

Lipsa frumuseţii interioare provoacă individului preocupări obsedante pentru frumuseţea sa exterioară.

După cum stau lucrurile, reiese că lumea este plină de monştri.

Chipul monstrului iese la iveală prin faptele noastre: războaie, asasinate, violuri, furturi, înşelăciuni… Paradoxal ori nu, dar unii lideri politici ce-şi trimit armatele pe teritoriul altor ţări, se învrednicesc de Premiul Nobel pentru Pace, hoţii sunt aleşi în fruntea guvernelor, ucigaşii ne dau lecţii de viaţă.

Lumea a ajuns să nu mai înţeleagă ce înseamnă frumuseţe.

Carnea e carne, spiritul e spirit. Carnea este perisabilă, spiritul nu. Îngrijeşte-te de spiritul tău. Schimbă ceea ce nu vezi în oglindă, căci de schimbarea a ceea ce vezi, se va ocupa mormântul.

Frumuseţea adevărată este cea care rămâne în veci.

Frumuseţea adevărată nu putrezeşte.

Am păşit într-un nou an. Nu cumva noi am rămas cei vechi?!