Crăciun de basm

2 comentarii


Am scris această poezie când eram un băiețel de numai 17 ani. Ce repede mai zboară timpul...


Afară-i frig și înnorat, teribil bate vântul,
Ninsori cerești astupă grabnic, în lung și-n lat pământul,
Deasupra satului ce stă, culcat în somn de iarnă,
O noapte fioroasă, începe să se-aștearnă.
  
–  Iubiți copii, lăsați ghețușul! aud câte-o strigare,
Aceștia sunt părinții lor ce-i cheamă la culcare,
Un pici cu schiuri, supărat, prin bezna nopții plânge,
Iar un opaiț ce-a tot ars, la rândul său se stinge.

În orele tăcerii, târziu, în miez de noapte,
Călcând printre troiene, zăresc, nu prea departe,
O flamă liniștită, pe-un geam mărunt arzând,
Și un ecou de harpă, aud, divin, sunând.

O copilandră dulce, cu voce mlădioasă,
Îngână cânturi line… Ce sfântă! Ce pioasă!
În astă vreme, brusc, o stea nălucitoare,
Tenebrele zdrobind, în fața mea apare.

Privind, uimit, spre astru, spre ceruri, tot mai sus,
Zăresc, în depărtare, Ieslea lui Isus,
Vrăjit de cânt, vrăjit de harfă, de fericire plin,
Cobor în nea genunchii, Lui să mă închin. 

Dacă îți place, spune-mi și mie!
Mulțumesc!

Eugen Gheorghiță a plecat la Ceruri

14 comentarii
Fotografie preluată din revista „Literatura și arta”
A fost un scriitor talentat și un jurnalist prețuit. A fost un singuratic hazliu, vorbele căruia l-ar fi amuzat până și pe cel mai posac individ. Discreția și modestia acestui om m-au impresionat profund. În ultimii trei ani, timp în care a activat la revista „Literatura și Arta”, i-am citit toate articolele, mai cu seamă Beciul Vechi – pagină de satiră și umor de care Eugen Gheorghiță se îngrijea cu o deosebită dăruire și responsabilitate.
Dumnezeu să-l odihnească alături de cei drepți!

Îți mulțumim, Doamne

2 comentarii
Îți mulțumesc Isuse,
Că din cerul tău sfânt,
Cobori ne-ncetat,
Mila Ta pe pământ
Și că harul Tău dulce,
Al vieții izvor,
Îmi netezește poteca
Spre viitor.

Fă, Doamne, te rog,
Ca de azi înainte
Toți să se-ncreadă,
În puterile-Ți sfinte,
Să se-nchine doar Ție,
Tu ești Împărat.
Tu ești Acela
Ce de păcat ne-a salvat.

Sunt lipsiți de credință,
Cei ce-n aste vremuri se nasc
Supuși sunt pieirii,
Sfârșituri groaznice-i pasc
Obținând necredință,
Moștenire de veac,
Sărmanii se-afundă,
În rătăciri fără leac.

Numai Tu, Doamne,
Putea-vei să-i vindeci,
Precum marea
În două să spinteci,
Precum morții,
Din nou să-i învii,
Numai Tu, Doamne,
Pe toate le poți și le știi.

Alecu Mocanu – profesorul-meteorit

5 comentarii

Fotografie preluată din revista
„Literatura și arta”
    În ultimii ani am pierdut o mulțime de intelectuali: am pierdut oameni de o inteligență și de o cumsecădenie rară, oameni care prin talentul lor au reușit să ne uimească, să ne cucerească, chiar să ne fericească. Acum, în plin exod, când, pe de o parte, tinerii pleacă peste hotare, iar pe de altă parte, tot mai mulți intelectuali pleacă la cer, mă întreb cui rămâne Republica Modova?
     Vestea că și Alecu Mocanu a plecat dintre noi m-a întristat, m-a bulversat. Acest Om, mereu plin de energie și entuziasm, care mi-a fost și profesor, și îndrumător, și prieten, aproape că nu a avut pereche/concurenți printre dascălii de la Facultatea de Jurnalism (ULIM). Ne-a învățat meserie, ducându-ne pe terenurile cele mai abrupte ale jurnalisticii, cultivând și stimulând în fiecare dintre studenți setea de informație, de noutate.
A fost un profesor-meteorit, un profesor-fulger, un profesor care mergea alergând. Era omniprezent și atotștiutor. Era blând și deschis până și cu dușmanii.
…Nu-l mai văzusem de vreo doi-trei ani, iar dorul de a-l revedea, de-a mai sta de vorbă cu el, mă împinse să trec, acu la început de octombrie, pe la Uniunea Jurnaliștilor din R. Moldova. Bătusem la ușa unde știam că își avea cândva biroul, dar nu a răspuns nimeni. Am încercat să deschid, dar ușa era încuiată. Fără să bănuiesc că la mijloc era boala, aceeași boală, am întrebat pe cineva din biroul de vizavi când va veni Alecu Mocanu, iar acel cineva mi-a răspuns cu un surâs plin de tristețe:
– El vine foarte rar pe aici.
– Cât de rar? insistasem eu.
– Rar de tot, șopti el.
Și nu am mai apucat să îl revăd…


Opinia criticului despre romanul "Fluturele Alb"

3 comentarii

Imaculatul cuprinsului „Fluturelui Alb” 
de Nicu Nicolaescu



Un critic literar se bucură nespus de mult atunci când afirmaţiile lui au suport în timp.
Deci, ziceam într-o recenzie (vezi: Tracul terifiant. Autoportret?, în volumul „Cerc în labirint” (Vitalie Răileanu), Editura Profesional Service, Chişinău, 2012, p. 115), că Nicu Nicolaescu (Nicolae Ciobanu) este: „…un autor care iubeşte mult Lumea dintr-o deosebită, profundă dragoste pentru literatură şi în niciun caz nu veţi descoperi că nu are complexul culturii din certitudinea că sentimentul valorează cu mult mai mult decât o idee de împrumut – de unde şi originalitatea / exhibiţia […]” – spun deja, şi a romanului Fluturele Alb (Tipografia „Reclama” SA, Chişinău, 2012, 136 pag.), în care autorul confirmă că se poate scrie, şi încă foarte bine, şi în acest început de mileniu trei.
Nicu Nicolaescu a refuzat conştient mărturiile de faţadă, deoarece asigură cititorul că este un aderent al lealităţii. Cel puţin pentru noi, romanele sale sunt un soi de piesă de artizanat, apariţie aproape singulară sub imperiul tainei şi al… timpului prezent. Este un scriitor ce exprimă străduinţa scriiturii prin profunde confesiuni…
Probabil acest tânăr autor pleacă de la celebra afirmaţie a seriosului Thomas Mann: „Arta este – obligatoriu – şi joc, şi spectacol, şi petrecere”.
Astfel, scriitorul Nicu Nicolaescu reuşeşte să răspundă la întrebarea de ce scrieţi? Invocând în egală măsură şi fără vreo contrazicere, sensibilitatea şi durerea omenească şi setea de petrecere prin cuvinte, prin felul surprizelor, al împerecherii lor.
Exaltarea jocului din Fluturele Alb în plin climat pasional, dar şi a pasionalităţii în joc; a gratuităţii în plină confruntare şi… luptă; a supremei dezinteresări în momentele când confruntarea ameninţă să coboare în zonele joase, urât-utilitare; exaltarea libertăţii de opţiune ordonate doar de normele acestei civilizaţii şi ale moralei umane; exaltarea, în fine, a frumuseţii acţiunilor, fără altă determinare decât aceea impusă de propria lor lege, riguros respectată – iată ce descoperim, noi cititorii, cu încântare şi cu un viu sentiment al consimţirii, în miezul de caldă intimitate al acestor pagini-mărturisiri; cronici-poeme; cronici (în cele din urmă) ale timpului nostru; pentru că sunt contemporane în literă şi spirit, angajând nu numai viaţa lectorului, dar şi un complex de „situaţii” caracteristice prin actualitatea lor, prin tâlcul, prin morala secretă pe care o conţin.
Astfel, autorul savuroaselor, pasionantelor şi (totuşi) subtil distantelor descrieri afurisite le sfidează, fără să-i pese de plăcerea perversă a… Căderii (nu şi a Fluturelui Alb!), punând în sfidare ca autoritate, suflet şi stil.

Vitalie RĂILEANU,
critic literar