Meditaţie duhovnicească

2 comentarii
Lumea asta a noastră este atât de hâdă şi de dezordonată. Atât de nepăsătoare şi de păcătoasă...
Trăim într-o societate obsedată de consum, de preacurvie, de certuri şi războaie. Ne pierdem atât fizic, cât şi moral. Ne pierdem, oameni buni. Suntem atât de mizerabili, încât Dumnezeu a încetat să ne mai iubească.

Care este rostul vieţii astea scurte, dacă nu profităm de timpul acordat de ea ca să alungăm moartea veşnică din calea noastră? De moartea veşnică nu scapi stând cu paharul în mână sau pe nevasta altuia. Nu scapi minţind, nici furând. De ea scapi lepădându-te de toate cele netrebuincioase, lepădându-te, mai ales, de tine.

Care este motivul pentru care ne-am născut? De ce mai trăim? De ce nu am murit încă? Anume acestea ar trebui să fie întrebările la care să căutăm cât mai des răspunsuri. De vreme ce mai existăm, înseamnă că Dumnezeu aşteaptă ceva de la noi. Nu credeţi?!
Opreşte-te din mersul tău spre nicăieri, omule, şi gândeşte-te bine la rostul vieţii tale. Mâine s-ar putea să nu mai reuşeşti s-o faci. Se vor gândi alţii la cât de mizerabil şi nesăbuit ai fost...

Planuri mari, vieţi scurte…

1 comentarii
„Şi nu ştiţi ce va fi ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu este decât un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare.” Iacov 4:14.

Lumea a devenit mai agitată ca niciodată. E atât de prinsă în vâltoarea materialismului, încât latura spirituală de mult a ajuns să rămână undeva pe ultimul loc al priorităţilor sale. Din cauza alergăturii obsedante, dar şi obositoare, după câştiguri, omul nu mai are somn liniştit, nu mai are timp să se gândească la el, nici la cei din jur. El vede în ceilalţi oameni potenţiali concurenţi, rivali, ceea ce-l determină să fie distant, suspicios, răutăcios, ajungând, în cele din urmă, paranoic.
Oare banii sunt mai importanţi decât spiritualitatea? Oare banii, care-ţi asigură bunăstarea doar aici pe pământ, aduc mai multă fericire decât credinţa în Dumnezeu?
Când eşti absorbit de gânduri pur materialiste, uiţi cu desăvârşire de Dumnezeu. Îţi faci planuri pentru douăzeci, treizeci de ani înainte, închei contracte, faci calcule financiare etc. Magia cifrelor nu lasă loc pentru alte gânduri.
Apostolul Iacov se întreabă: „Ce este viaţa noastră?” Şi tot el răspunde: „Nu este decât un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare”. Chiar de-o fi să trăim câte o sută de ani, oricum viaţa noastră e scurtă, e un abur. Un abur ce dispare încet chiar din clipa apariţiei lui.
La ce bun să fugim după avuţii, la ce bun planurile pentru săptămâna sau anul viitor, dacă, după cum zice Apostolul Iacov: „...nu ştiţi ce va fi mâine!”?
Oare nu-i mai corect ca în cursul scurtei noastre vieţi pe acest pământ să ne pregătim de viaţa veşnică pe care ne-o promite Dumnezeu?!


Unde se ascunde fericirea?

0 comentarii
Lumea asta a luat-o razna rău de tot. Cândva, moldovenii îşi duceau viaţa în căsuţe din chirpici, mâncau mămăligă, dormeau pe laviţe, îşi arau pământurile cu plugul tras de boi, îşi prăşeau porumbul şi viile cu sapa, îşi adunau grânele cu mâna şi… erau fericiţi. Fericiţi şi îndestulaţi. Astăzi, noi, urmaşi ai celor de ieri, din pricina influenţelor nefaste, cred eu ale Vestului, care ne-au transformat peste noapte în nişte incurabili adoratori de bani şi avuţie, am ajuns să ne părăsim vetrele, părinţii şi prietenii. Fugim în Occident nu pentru că nu am avea ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, ci pentru că vrem să avem şi altceva decât hrană şi îmbrăcăminte. A avea bani însă, nu înseamnă a avea totul, iar viaţa occidentalului nu reprezintă modelul ideal pe care noi ar trebui să-l copiem.

Visăm la lucruri din ce în ce mai mari, în timp ce noi devenim tot mai “mici”.

Visăm la case tot mai mari, de parcă în una mică nu am încăpea. Muncim până la epuizare la ridicarea celor două, trei etaje şi sfârşim prin a ne "odihni" pe patul de spital.
Scoatem din meniul nostru milenar mămăliguţa mamei şi brânza oilor din ţarc, de dragul unor produse dubioase modificate genetic sau îmbibate cu fel de fel de chimicale care, fără să ne dăm seama, ne îngraşă, ne îmbolnăvesc de cancer…
Implanturile cu silicon, care în vest au o răspândire destul de largă, transformă şi femeile noastre, odinioară proaspete, în nişte făpturi pe de-a dreptul artificiale.
Familia, care într-un trecut nu prea îndepărtat era sfântă pentru moldovean, acum nu-i altceva decât un cuibar al vremelnicilor convieţuiri. Din o sută de căsătorii, aproape jumătate se sfârşesc cu divorţul. Cu părere de rău, de când moldoveanul a plecat spre Apus, sfântă nu-i mai este familia sau tradiţia, ci banul.
Oare căsuţa din chirpici nu-i era de-ajuns? Oare bucata de mămăligă de pe masă, îi era prea mică? Cât de mult poate mânca o gură?!
De la nouăzeci încoace moldoveanul tot rătăceşte prin lume: adună bani, îşi ridică case, mănâncă produse alimetare modificate genetic, trăieşte şi gândeşte ca occidentalul, călătoreşte. Oricum, toate astea nu-l fac mai fericit.
Atunci unde? În ce? În cine poţi găsi fericirea?
Spre deosebire de mulţi conaţionali, eu găsesc mulţumirea de sine doar în faptul că trăiesc.
Oare nu-i de-ajuns?!

Viaţă şi moarte

0 comentarii
„Nu noi decidem când să ne naştem şi nu noi decidem când să murim. Toate cele ce ţin de viaţă sau de moarte, se întâmplă fără voia noastră. Suntem nimicuri. Nimicuri sunt chiar şi acei care cred despre dânşii că sunt ceva. Trăim, murim, trăim, murim… De altceva nu suntem în stare. Nimeni nu poate inventa ceva mai frumos decât viaţa sau ceva mai înspăimântător decât moartea.”
Aceste lucruri le-am gândit pe 10 iunie 2011, ora 15:30. Susţineam un examen foarte important. Stăteam în faţa unei comisii alcătuite din câteva personalităţi…
Ei şi?! Nu văd nicio diferenţă între un savant şi un cioban, între un bogat şi un sărac, între un bărbat şi o femeie, între un credincios şi un ateu. În faţa vieţii şi a morţii toţi suntem nimicuri. Absolut toţi.
Sau nu-i aşa?!


Un text cu iz de pamflet

2 comentarii

Ultimele 240 de zile mi le-am petrecut, în cea mai mare parte, la masa de scris. Creierul îmi este peste măsură de obosit, iar degetul mijlociu, de la mâna dreaptă, mi s-a ales cu o bătătură grozavă. Dar nu-i nimic. Nu am auzit niciodată ca vreun scriitor să fi murit din cauza unei bătături la deget.

Rezultatul muncii mele este nimic altceva decât un… roman. Un roman cu care sper să fac furori. Sper să stârnesc admiraţie până şi în Antarctida (este atât de interesant, încât se vor pune pe citit şi pinguinii). Chiar este interesant. Vorbesc serios.

Cineva drag mie a lecturat câteva pagini din manuscris şi a început să plângă. Au trecut câteva săptămâni de atunci, iar persoana respectivă încă evită să-mi dea un răspuns explicit legat de acea „partidă” de plâns. Ce-o fi în inima ei, nu ştiu, însă un lucru este cert: romanul meu a sensibilizat-o până la lacrimi. Sper să nu fie la mijloc vreun soi de dezamăgire…

Îmi arde de glume, dar nu pot să intuiesc care este motivul, mai ales acum, când povara sărăciei, a solitudinii şi a inchietudinii îmi apasă, literalmente, coloana vertebrală.

Deocamdată sunt în căutarea unei edituri dispuse să-mi aprecieze şi să-mi publice noul roman. Când acest aspect al problemei va fi soluţionat, promit să revin cu câteva detalii legate strict de subiectul cărţii, care, fără îndoială, vă vor trezi interesul să o lecturaţi ulterior.

Noapte bună!