Iartă-mă, mamă! (nuvelă)

0 comentarii
Am decis să postez şi pe blog una dintre nuvelele mele, care, sper să vă placă.
În lucrarea de faţă este vorba de relaţia dramatică dintre o mamă bună şi un fiu nesăbuit. Oricine dintre noi se poate regăsi în această nuvelă.

"Soţul îi murise cu cinci ani în urmă. Din păcate ea nu apucase să-i vadă trupul neînsufleţit. Nici sicriul nu i-l văzuse. Culmea e că mormântul lui nici nu se afla măcar în cimitirul din sat. Soţul Magdalenei nu avea mormânt. Îşi găsise sfârşitul într-o mină de cărbuni din adâncul Rusiei. Intrase în mină fără să mai iasă. Pe parcursul anilor, în acea mină dispărură mai mulţi oameni, ale căror corpuri, exact ca în cazul soţului Magdalenei, nu au fost descoperite niciodată.

Unica bucurie a văduvei era Mihai – tatăl său, dar şi cei doi fii – Dumitru şi Ion. Dumitru semăna foarte mult cu tatăl său, în schimb Ion, mezinul, nu-i semăna nimănui din familie. El fusese înfiat. Magdalena îl găsise abandonat pe calea ferată. Acest lucru se întâmpla cu trei ani în urmă, într-o seară ploioasă de septembrie. Ea îi salvase viaţa, pentru că peste câteva minute pe acolo trecuse trenul."


(continuare în secţiunea "Romanele mele")

"Supusul Satanei" a ajuns şi în România

0 comentarii

Îmi place să scriu. La nebunie. O fac nu pentru că râvnesc la celebritate sau la aplauzele cuiva, ci pentru că asta este singura cale prin care îmi permit să spun orice. Prin scris mă împac sau mă războiesc cu mine însumi, cu lumea, cu universul. Prin scris îmi fac duşmanii cu ou şi cu oţet sau îmi slăvesc tovarăşii. Prin scris mă izbăvesc de dublura mea care gândeşte şi se manifestă altfel de cum mă cunoaşte lumea. Scriitorul adevărat nu sunt eu, ci dublura mea. Eu nu fac decât să aştern pe foaie ceea ce ea îmi dictează. Supusul Satanei vol. I şi vol. II este opera celuilalt Nicolae Ciobanu, pe care am decis să-l numesc Nicu Nicolaescu. Pe acesta lumea încă nu-l cunoaşte. Poate fi descoperit numai pe paginile cărţilor mele. Aş putea spune că Nicolae Ciobanu şi Nicu Nicolaescu sunt doi gemeni înghesuiţi în acelaşi trup, în aceeaşi piele: atotştiutorul şi profanul, creştinul şi păgânul – antagonism incontestabil.

Dar, nu despre asta am vrut să vă vorbesc, ci despre faptul că Supusul Satanei vol. I a trecut dincolo de graniţele Republicii Moldova, ajungând în luna august 2011 şi în România. A fost publicat la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca. Alt design, altă copertă, e super.

Dacă eşti din România, iar cartea mea ţi-a trezit sau îţi va trezi interesul, o poţi (o vei putea) găsi pe raftul vreunei librării sau, ca să nu te oboseşti ieşind din casă, cumpăr-o direct de pe site-ul editurii: http://daciaxxi.ro/index.php?page=shop.product_details&flypage=flypage.tpl&product_id=544&category_id=689&option=com_virtuemart&Itemid=83

Lectură plăcută!

Când latră câinii

7 comentarii
Am crescut în pădure, departe de civilizaţie, de gălăgie, de toate… Am crescut într-o casă cu odăi multe… iar grădina noastră era mare-mare, lipsită de margini, lipsită de garduri. Copilărisem într-o lume spaţioasă, liberă, sublimă. Miile de hectare de pădure şi de câmpii fură „micul” meu teren de joacă pe care, alături de mulţimea mea de fraţi, am zburdat şi ne-am jucat de-a războiul. Ani în şir am dus la păscut vacile şi turma de miei, am prăşit porumbul şi fasolea, am cosit iarba de pe şes şi din poiană, am rânit zăpada din ogradă clădind-o măiestreşte în jurul trandafirilor şi a copacilor fructiferi de vizavi, iar din pădure, am strâns ciuperci şi coarne coapte. Ani în şir m-am tăvălit prin troscotul de lângă poartă, mi-am spălat picioarele în ploaie înainte de culcare, am ascultat cântul şuierător al vântului de la ferestre, am ascultat mocnitul focului în sobă, am adus hăt de departe, străbătând troiene-nalte de omăt, pomul de Crăciun. Acel colţ de rai, colţ de natură, era al nostru, numai al nostru şi nu trebuia să-l împărţim cu nimeni. Dimineţile ne trezeau cocoşii, gâştele, curcanii, iar seara adormeam, legănaţi fiind de strigătele melancolice ale solitarelor cucuvele.

Ah, ce viaţă! Dulceaţa mierii din scorburi sau a fragilor şi azi o simt pe buze, iar bronzul anilor de-atunci şi-acum îl am pe piele.

Dar am crescut şi, ca toţi puişorii, veni şi ziua-n care a trebuit să zbor din cuib, din cuibul desfătării şi-al lipsei de restrişti. Venise timpul să-mi pun desaga pe umăr şi să plec, vorba aia, „în lumea mare”. Pentru mine însă, plecarea de acasă în lumea mare se transformase în plecarea într-o lume mică. Lumea mare pentru mine rămânea acasă, în pădure, alături de vacile şi de câinii mei, alături de stejari, de frasini, de arţari, de veveriţe…

Viaţa în oraş mă schimbase complet. Alte principii, alte preocupări, alte aspiraţii. Trădasem coasa şi toporul transformându-mă, peste noapte, într-un rob umil al peniţei. Visul părinţilor mei se împlinea. Ei nu vroiau să le călcăm pe urme, trăind aceeaşi viaţă petrecută-n glod şi întuneric. Îi înţelegeam, ei însă, nu m-au înţeles. Îmi deciseseră viitorul fără acordul meu. Poate că mie îmi plăceau glodul şi întunericul. Aproape că mă impuseseră să merg la facultate, fără să le pese că îmi rup rădăcinile prinse adânc în pământul mirificii mele copilării. Ruptura de pădure mă afectase foarte mult, dar, după aproape un deceniu de trai în urbe, m-am vindecat. Dorinţa zilnică de a ieşi în parc ca să ascult foşnetul frunzelor şi să-mi lipesc tălpile de sol, murise subit în mine. Dar odată cu dispariţia acestei dorinţe, dispărusem şi eu. Eram altcineva, un străin. Nu ştiu cine eram.

Mutatul cu traiul de la ţară la oraş este ca un fel de transhumanţă cu efect negativ. Comodităţile, infrastructura dezvoltată, ne salvează din punct de vedere fizic, dar ne ucid spiritual. În oraş am simţit că trăiesc atâta timp cât în interiorul meu se aflase omul de la ţară. Odată cu metamorfozarea, după mine ireversibilă şi iremediabilă a spiritului de ţăran din mine într-un spirit de orăşean, murisem.

Trotuarele asfaltate, străzile iluminate, supermarketurile – nimic din toate astea nu mă făcuseră mai fericit. În clădirile de beton, în aceste cuşti multietajate, devenim alţii. Ele ne transformă, ne ucid. Cu trecerea fiecărui an petrecut în oraş, deveneam tot mai gol; izvoarele imaginaţiei mele, bogate cândva, secară într-atât, încât stăteam cu stiloul în mână ore-n şir, neputând să leg două enunţuri. Devenisem un scriitor fără iniţiativă, fără idei, fără cuvinte. Devenisem un scriitor care nu mai avea ce scrie, ce oferi cititorilor.

Zilele, săptămânile, lunile treceau; criza mea – nu. Dezasperat, scoteam capul prin pătratul ferestrei, căutând afară lucruri de care să mă leg, pe care să le cercetez, să le descriu. Dar, fără rost.

Crescusem, după cum am mai spus, într-o lume largă. Foarte largă. Sufletul meu, datorită acestei lumi, căpătase dimensiunile respective. În oraş însă, mă vedeam nevoit să mi-l ciopârţesc, să tai din el, ca să încapă în minuscula lume oferită de urbe, dimensiune ce nu depăşeau cadrul geamului, calculatorului sau al telefonului mobil.

Nu poţi scrie lucruri cu adevărat mari făcând parte, spiritual, dintr-o lume mică. …Dar nu puteam nicicum evada din strânsoarea acestei noi lumi. Petrecându-mi anii între pereţii înguşti ai apartamentelor citadine şi mai puţin în enormitatea naturii, am început să creez lucruri de forma respectivelor încăperi: scrieri dreptunghiulare, pătrate, cubice, toate colţuroase şi lipsite de emoţii.

Harul de a scrie despre alţii te părăseşte atunci când tu nu mai eşti tu, când amintirile de demult îţi vin din creier, nu din suflet. Aproape că mă resemnasem. Dar, într-o obişnuită seară, ceva se schimbase în interiorul meu. Şi nu pur şi simplu. Stăteam la balcon şi „admiram” strada, maşinile, CO2-ul, zgomotul infernal… Nici o emoţie, nici o zvâcnire. Eram… mort. Deodată, din acel nenorocitor vacarm, răzbise până la urechile mele, ca dintr-un străin univers, un lătrat blajin de câine. De câine. Glasul său venea de nu ştiu unde, dar mai conta?! Simţurile, veritabilele amintiri, ţăranul din mine, cunoscură o miraculoasă revenire la viaţă. Robotul din Nicu Nicolaescu dispăru, fugi în neant. Nu mai eram acel nenorocit, acel înstrăinat, acel fiu al lumii cu rădăcinile tăiate de spada timpului, a mediului infect în care trăiam, sau mai bine zis… muream.

Glăsciorul acelui câine invizibil, glăscior de câine în care încăpea tot şarmul vieţii de la ţară, din pădure, mă făcu să-mi aduc aminte de multe lucruri. Îmi amintisem de serile de vineri în care veneam de la facultate şi, în noapte, la sute de metri depărtare de casa noastră din pădure, îmi mirosea a pâine coaptă, a plăcinte, a ardei prăjiţi. Îmi amintisem de părinţii mei care, plictisiţi de monotonia vieţii, mă întrebau ce se mai petrece în oraş. Îmi amintisem de întâmpinarea pe care mi-o făceau Radjay, Vidjay, Nelson, Boss, Malâş ş.a., scumpii mei prieteni patrupezi, care îmi sesizau venirea, departe fiind încă de pragul casei părinteşti. Îmi amintisem şi de şuieratul vântului, de clătinatul copacilor, de şoaptele frunzelor, de moliciunea ierbii, de aroma brebenilor, lăcrămioarelor, toporaşilor, de orăcăitul broaştelor din heleşteul de la poalele pădurii.

Revenind, spiritual, pe tărâmul ce mă formase necondiţionat ca om, redescoperisem adevăratul EU cu care mă înzestrase natura şi de care mă deposedase betonul şi spaţiile pretutindeni îngrădite ale oraşului.

Când simţi că tu nu mai eşti tu, ieşi la balcon. S-ar putea să auzi şi tu un lătrat de câine.

Oameni şi porci

0 comentarii

De câteva luni, după ce am publicat articolul Oameni şi câini, am devenit obsedat de ideea realizării unui studiu comparativ între oameni şi porci. Şi… l-am realizat. Punctul de pornire l-a constituit gunoiul care sufocă cartierele oraşelor şi hudiţele satelor noastre. De două decenii criticăm politica expansionistă a Federaţiei Ruse, criticăm partidele politice din RM că nu fac nimic important întru eradicarea sărăciei, criticăm poliţiştii, medicii, profesorii că sunt corupţi şi incompetenţi, uitând însă să ne uităm la noi înşine. Cine suntem noi? Ce facem pentru ţara noastră ca să-i schimbăm imaginea? Îi criticăm şi-i muştruluim pe alţii, dar noi oare suntem perfecţi?

„Orice prost e în stare să critice, să incrimineze şi să se plângă”, spune butada. Dar noi, dacă ne considerăm popor înţelept, atunci haideţi să ne comportăm ca atare şi să începem prin a ne autocritica. Să începem de la curăţenie. O păstrăm oare? Cine dintre noi nu a aruncat măcar o singură dată tichetul de călătorie în troleibuz pe trotuar, cine nu şi-a aruncat chiştocul peste balcon, cine nu şi-a lăsat sticla goală în parc sau te miri în ce alt loc? În seculara pădure din jurul satului Moleşti găseşti de toate. Ducându-te la ciuperci, te vezi nevoit să le culegi de printre sticle, pahare, castroane, hârtii, absorbante şi chiar… chiloţi.

Ce se întâmplă cu noi oameni buni?!

Am crescut la ţară şi, ca orice alţi gospodari, am avut şi o cocină în care am „găzduit” mai multe generaţii de porci. Că fac mizerie, asemenea oamenilor, este un lucru ştiut, dar m-a mirat faptul că, deşi sunt porci, îşi făceau treburile într-un singur ungher. În oraşe ne sunt puse la dispoziţie nenumărate lăzi de gunoi, iar noi, de parcă am fi chiori, aruncăm mizeria alături.

Într-o zi, o piţipoancă fardată şi cu ruj proaspăt pe buze, scoase din geanta-i mare un maldăr de hârtii şi-l aruncă cu neruşinare pe geamul troleibuzului. În altă zi, un ins needucat azvârli pe geamul autoturismului o sticlă de plastic direct în stradă. Cazuri din astea văd zilnic.

Vrem în Uniunea Europeană, dar cum să ne integrăm, dacă încă nu am însuşit lecţia despre curăţenie, transformând plaiul nostru într-o uriaşă groapă de gunoi? Anual se organizează diverse campanii de colectare a deşeurilor de prin parcuri. Ce folos? Porcul din noi are grijă să umple aceleaşi spaţii, recent curăţate, cu alte gunoaie. Şi aşa an de an…

Ştefan cel Mare a ridicat mănăstiri pe tot cuprinsul Moldovei. Noi ce ridicăm? Mormane de gunoaie?!

Dacă bunul-simţ ne lipseşte, atunci ar fi necesară elaborarea unei legi prin care, nesimţiţii dintre noi să plătească amenzi pentru orice hârtie de staniol sau coajă de floarea soarelui aruncată pe stradă. Primăriile vor aduna bani frumoşi din penalizarea tuturor inşilor care, prin faptele lor, dau de înţeles că sunt contra curăţeniei publice. Mizeria de pe străzi sau din orice alt loc public poate fi combătută. Soluţie la această problemă există, nu avem însă diriguitori care să-i dea statut de lege.

Ca să devenim cu adevărat OAMENI, ar fi bine să tragem cu coada ochiului şi prin cocini, pentru că avem ce învăţa şi de la porci.

Să nu lăsăm porcii să se uite la noi.

Fumatul: păcat sau nu?

0 comentarii
Când vine vorba de fumat, nu este nevoie de nicio statistică, pentru că realitatea înconjurătoare ne ajută să tragem concluzii şi fără acestea. Oriunde priveşti, vezi pe cineva fumând. Ai văzut cum fumează adolescenţi, tineri, maturi, bătrâni, dar atât de obişnuit eşti cu asemenea imagini, încât nu te mai miră nimic. Probabil, tu însuţi eşti fumător. Există o sumedenie de motive din care individul se apucă de fumat, cele clasice fiind: dorinţa de a se simţi liber, dorinţa de a experimenta ceva nou, dorinţa de a fi în rând cu prietenii săi, tristeţea etc. Dar... omul nu începe să fumeze din careva motive. Motivele sunt, de fapt, zidul în dosul căruia el îşi ascunde dorinţa lăuntrică de a pune mâna pe ţigară. Totuşi, nu toţi îşi motivează viciul, acuzând factorii externi. Am întâlnit oameni care, în mod deschis, declară că fumatul le produce plăcere. În fine, scopul meu nu este să elucidez cauzele răspândirii fumatului, ci să prezint atitudinea religiei vizavi de acest viciu. În Biblie nu există nicio poruncă de genul: să nu fumaţi.

Din această cauză, rămâne la discreţia bisericii să decidă dacă fumatul este rău sau nu. Înainte de a prezenta un răspuns la această întrebare, voi încerca să arăt locul ţigării în interiorul bisericii creştine. Dacă în cadrul unor culte fumatul cunoaşte o răspândire îngrijorătoare, iată că în altele fumatul este exclus categoric. Atât primele, cât şi cele din urmă se declară împotriva acestui viciu citând unele versete precum: 1 Corinteni 5:11, 6:10; Galateni 5:21 etc. Totuşi, nicăieri nu se vorbeşte explicit despre interdicţia de a fuma.

Unii interpreţi ai textelor biblice consideră că anumite cuvinte sau grupuri de cuvinte au o semnificaţie foarte largă. Un exemplu care să-i îndreptăţească îl găsim la Galateni 5:19-21: "Şi faptele firii păcătoase sunt cunoscute şi sunt: aduleter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmaşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, petreceri dezmăţate şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”. Graţie ultimelor cuvinte din frază, creştinul are mână liberă în a categorisi faptele omului în bune şi rele. Aşadar, din punctul de vedere al exegeţilor, fumatul întruneşte caracteristicile necesare pentru a fi socotit păcat. Pentru o parte din fumători acest obicei urât nu pare a fi păcat. Ei ar putea să dea replici diferite precum că „fumatul este un obicei care nu afectează relaţia dintre om şi Dumnezeu" sau "fumatul este un viciu, dar nicicum un păcat" etc. S-ar putea să aibă dreptate şi exegeţii, şi fumătorii.

Ţigara îi produce fumătorului tot atâta plăcere, cât fotbalul îi produce fotbalistului, sau săriturile – paraşutistului. Pentru argumentele antitabac există tot atâtea contraargumente. Până la urmă, dacă este păcat ori nu să fumăm, este bine sau rău, depinde de mesajul pozitiv sau negativ care vine din partea propriei conştiinţe. Mai depinde şi de modul în care privim lucrurile. Se poate întâmpla ca un nefumător care a consumat un timp îndelungat produse alimentare cancerigene să trăiască mai puţin decât un fumător. De asemenea, poţi întâlni nefumători atei şi fumători foarte religioşi. Oamenii sunt diferiţi, iar durata vieţii sau felul lor de a fi, nu este determinat sută la sută de ţigară. Totuşi, glasul conştiinţei unui fumător, dacă nu din start, cel puţin după o vreme, va începe să-i transmită semnale de avertizare. Din varii motive, fumătorului căruia până mai ieri conştiinţa nu i-a zis niciodată „nu”, astăzi o face. La sigur cunoşti pe cineva care vrea să renunţe la fumat, dar nu-i reuşeşte. Sau poate tu însuţi te confrunţi cu această problemă. Mulţi fumători, deşi nu suferă de vreo boală cauzată de ţigară, decid să spună „stop”. Calea de a renunţa definitiv la fumat însă, este lungă, uneori fără capăt. Deşi se declară învins de puterea nicotinei, fumătorul se munceşte în sinea sa, conştientizând că nu-i bine ce face. Abia în această fază de percepţie a situaţiei reale, el îşi dă seama de sumele însemnate pe care le cheltuieşte în van, de riscul iminent de a se îmbolnăvi, de timpul pierdut, de mirosul neplăcut etc.

De obicei, cea mai proastă părere despre fumat o au nefumătorii, dar şi fumătorii care în mai multe rânduri au eşuat în încercarea lor de a renunţa la ţigări. Un argument pe care îl aduc aceştia ar fi următorul: „Fumul de ţigară este otrăvitor. Cine fumează, îşi otrăveşte corpul, acest lucru conducând individul spre o sinucidere lentă. Concluzie: fumatul este păcat.” Da? Otrăvitor este şi veninul de şarpe, totuşi el este folosit în medicină, uraniul este extrem de periculos, totuşi, datorită lui avem lumină în casele noastre. Cineva poate spune că „fumatul devine păcat în clipa în care omul singur îşi dă seama de acest lucru”. Mda, s-ar putea. Există mulţi oameni care cred că acest viciu este păcat, dar li se întâmplă frecvent să treacă pe lângă fumători, inhalând şi ei fum. Păcătuiesc ei oare? Vă daţi seama şi singuri că nu putem vorbi despre nişte substanţe mai mult sau mai puţin otrăvitoare, pe care se întâmplă să le înghiţim zilnic, că sunt pentru om o cale de păcătuire (aici este vorba în primul rând despre fumul de ţigară). Minerii lucrează într-un mediu în care sunt răspândite unele gaze periculoase sănătăţii lor, dar ce ne-am face fără cărbunii sau diversele minereuri pe care ei le pun la dispoziţie societăţii? Dăunător pentru sănătatea noastră este chiar şi atunci când stăm lângă un rug şi-i înghiţim fumul sau când mergem pe străzile oraşului şi inhalăm CO2-ul produs de maşini. Deşi conştientizăm că aceste lucruri nu fac bine sănătăţii noastre, nu renunţăm la ele, nu renunţăm la frigărui sau la mersul pe străzi. Şi nici minerul nu-şi lasă munca. Când vorbim despre un lucru anume că este sau nu plăcut lui Dumnezeu, trebuie să venim cu argumente concrete. De exemplu: Dumnezeu iubeşte pacea. Unii conducători interpretează pacea ca pe un rezultat firesc al războiului, alţii ca pe o cale de prevenire a războiului. Încheierea acordurilor de pace se înfăptuieşte în diverse moduri. Citisem undeva că pentru a menţine sau a restabili pacea, căpeteniile unor triburi, se aşezau pentru a fuma pipa păcii. Sunt sigur că pentru Dumnezeu pacea este de o însemnătate mai mare decât modul prin care aceasta este menţinută sau restabilită (evitându-se, bineînţeles, vărsările de sânge).

Mulţi fumători spun că ţigara îi linişteşte. Cei mai buni creştini însă, care au o relaţie sinceră cu Dumnezeu, spun că El este cel mai bun „Liniştitor”. Totodată, practica demonstrează că un adevărat creştin este, de obicei, nefumător. Cu toate acestea există preoţi foarte responsabili, dar care îşi permit să fumeze. Ajungem la ideea că de vreme ce acest viciu nu le afectează relaţia cu Dumnezeu, nu este păcat. După cum am menţionat anterior, o normă universală cu privire la fumat, nu există, la fel cum nu există nici în cazul unor produse alimentare ce sunt scoase obligatoriu din meniul membrilor unor culte creştine (carnea de porc, vinul etc.). Adesea am întâlnit creştini blânzi la vorbă, care se abţin de la consumul de alcool sau de la un anumit fel de carne, dar care, ori în transportul public sau în alte circumstanţe, nu se scoală niciodată să ofere locul unui bătrân sau unei femei însărcinate. Este foarte greu să spui despre fumat că este păcat atâta timp cât treci prin situaţii în care fumătorii sunt de o sută de ori mai umani decât unii creştini „evlavioşi” care nu fumează.

Puţini sunt fumătorii care să nu se fi gândit vreodată să renunţe la obiceiul lor. Foarte puţini. De vreme ce numărul persoanelor care se gândesc să lase fumatul îl depăşeşte pe cel al persoanelor care nu se gândesc la asta, reiese că acest obicei nu este bun. Un alt argument în defavoarea fumatului sunt inscripţiile de avertizare de pe pachetele de ţigări.

Şi totuşi, ce-i de făcut în cazul în care ai conştientizat deja că fumatul este dăunător? Ce-i de făcut dacă eşti deja dependent şi nu poţi renunţa la ţigară? Nu este de competenţa mea să dau sfaturi cum să lase cineva fumatul. Totuşi, o recomandare de acest gen am citit pe un pachet de ţigări: „Psihologul, profesorul sau medicul vă poate ajuta să renunţaţi la fumat”. Mă gândesc însă cât de util poate fi ajutorul unui psiholog, profesor sau medic care, ironia sorţii, exact ca tine, nu se poate dezice de ţigară? El la cine să se adreseze?

Aşadar, fumatul este păcat ori nu? Ţie ce-ţi şopteşte conştiinţa? Îţi spune că-i păcat? Dacă da, înseamnă că aşa şi este. Este o practică urâtă şi dăunătoare. Altfel nici nu-ţi puneai problema să renunţi la obiceiul tău. „Şi dacă ce nu vreau, aceea practic, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine”, Romani 7:20. Just. Dacă practicăm un lucru pe care singuri îl urâm, înseamnă că suntem păcătoşi, iar prin păcătoşenia noastră – păcate săvârşim.

Omul, după cum îi stă în fire, apelează la Dumnezeu abia când nu mai vede ieşire din situaţie. Din fericire, multe fiinţe au renunţat la fumat datorită rugăciunii. Numai Dumnezeu poate întări pe cel slab în faţa ţigării, pe cel care nu-şi imaginează viaţa fără o zi în care să pufăie satisfăcut. Dumnezeu salvează pe oricine este biruit de rău.