Când latră câinii

Am crescut în pădure, departe de civilizaţie, de gălăgie, de toate… Am crescut într-o casă cu odăi multe… iar grădina noastră era mare-mare, lipsită de margini, lipsită de garduri. Copilărisem într-o lume spaţioasă, liberă, sublimă. Miile de hectare de pădure şi de câmpii fură „micul” meu teren de joacă pe care, alături de mulţimea mea de fraţi, am zburdat şi ne-am jucat de-a războiul. Ani în şir am dus la păscut vacile şi turma de miei, am prăşit porumbul şi fasolea, am cosit iarba de pe şes şi din poiană, am rânit zăpada din ogradă clădind-o măiestreşte în jurul trandafirilor şi a copacilor fructiferi de vizavi, iar din pădure, am strâns ciuperci şi coarne coapte. Ani în şir m-am tăvălit prin troscotul de lângă poartă, mi-am spălat picioarele în ploaie înainte de culcare, am ascultat cântul şuierător al vântului de la ferestre, am ascultat mocnitul focului în sobă, am adus hăt de departe, străbătând troiene-nalte de omăt, pomul de Crăciun. Acel colţ de rai, colţ de natură, era al nostru, numai al nostru şi nu trebuia să-l împărţim cu nimeni. Dimineţile ne trezeau cocoşii, gâştele, curcanii, iar seara adormeam, legănaţi fiind de strigătele melancolice ale solitarelor cucuvele.

Ah, ce viaţă! Dulceaţa mierii din scorburi sau a fragilor şi azi o simt pe buze, iar bronzul anilor de-atunci şi-acum îl am pe piele.

Dar am crescut şi, ca toţi puişorii, veni şi ziua-n care a trebuit să zbor din cuib, din cuibul desfătării şi-al lipsei de restrişti. Venise timpul să-mi pun desaga pe umăr şi să plec, vorba aia, „în lumea mare”. Pentru mine însă, plecarea de acasă în lumea mare se transformase în plecarea într-o lume mică. Lumea mare pentru mine rămânea acasă, în pădure, alături de vacile şi de câinii mei, alături de stejari, de frasini, de arţari, de veveriţe…

Viaţa în oraş mă schimbase complet. Alte principii, alte preocupări, alte aspiraţii. Trădasem coasa şi toporul transformându-mă, peste noapte, într-un rob umil al peniţei. Visul părinţilor mei se împlinea. Ei nu vroiau să le călcăm pe urme, trăind aceeaşi viaţă petrecută-n glod şi întuneric. Îi înţelegeam, ei însă, nu m-au înţeles. Îmi deciseseră viitorul fără acordul meu. Poate că mie îmi plăceau glodul şi întunericul. Aproape că mă impuseseră să merg la facultate, fără să le pese că îmi rup rădăcinile prinse adânc în pământul mirificii mele copilării. Ruptura de pădure mă afectase foarte mult, dar, după aproape un deceniu de trai în urbe, m-am vindecat. Dorinţa zilnică de a ieşi în parc ca să ascult foşnetul frunzelor şi să-mi lipesc tălpile de sol, murise subit în mine. Dar odată cu dispariţia acestei dorinţe, dispărusem şi eu. Eram altcineva, un străin. Nu ştiu cine eram.

Mutatul cu traiul de la ţară la oraş este ca un fel de transhumanţă cu efect negativ. Comodităţile, infrastructura dezvoltată, ne salvează din punct de vedere fizic, dar ne ucid spiritual. În oraş am simţit că trăiesc atâta timp cât în interiorul meu se aflase omul de la ţară. Odată cu metamorfozarea, după mine ireversibilă şi iremediabilă a spiritului de ţăran din mine într-un spirit de orăşean, murisem.

Trotuarele asfaltate, străzile iluminate, supermarketurile – nimic din toate astea nu mă făcuseră mai fericit. În clădirile de beton, în aceste cuşti multietajate, devenim alţii. Ele ne transformă, ne ucid. Cu trecerea fiecărui an petrecut în oraş, deveneam tot mai gol; izvoarele imaginaţiei mele, bogate cândva, secară într-atât, încât stăteam cu stiloul în mână ore-n şir, neputând să leg două enunţuri. Devenisem un scriitor fără iniţiativă, fără idei, fără cuvinte. Devenisem un scriitor care nu mai avea ce scrie, ce oferi cititorilor.

Zilele, săptămânile, lunile treceau; criza mea – nu. Dezasperat, scoteam capul prin pătratul ferestrei, căutând afară lucruri de care să mă leg, pe care să le cercetez, să le descriu. Dar, fără rost.

Crescusem, după cum am mai spus, într-o lume largă. Foarte largă. Sufletul meu, datorită acestei lumi, căpătase dimensiunile respective. În oraş însă, mă vedeam nevoit să mi-l ciopârţesc, să tai din el, ca să încapă în minuscula lume oferită de urbe, dimensiune ce nu depăşeau cadrul geamului, calculatorului sau al telefonului mobil.

Nu poţi scrie lucruri cu adevărat mari făcând parte, spiritual, dintr-o lume mică. …Dar nu puteam nicicum evada din strânsoarea acestei noi lumi. Petrecându-mi anii între pereţii înguşti ai apartamentelor citadine şi mai puţin în enormitatea naturii, am început să creez lucruri de forma respectivelor încăperi: scrieri dreptunghiulare, pătrate, cubice, toate colţuroase şi lipsite de emoţii.

Harul de a scrie despre alţii te părăseşte atunci când tu nu mai eşti tu, când amintirile de demult îţi vin din creier, nu din suflet. Aproape că mă resemnasem. Dar, într-o obişnuită seară, ceva se schimbase în interiorul meu. Şi nu pur şi simplu. Stăteam la balcon şi „admiram” strada, maşinile, CO₂-ul, zgomotul infernal… Nici o emoţie, nici o zvâcnire. Eram… mort. Deodată, din acel nenorocitor vacarm, răzbise până la urechile mele, ca dintr-un străin univers, un lătrat blajin de câine. De câine. Glasul său venea de nu ştiu unde, dar mai conta?! Simţurile, veritabilele amintiri, ţăranul din mine, cunoscură o miraculoasă revenire la viaţă. Robotul din Nicu Nicolaescu dispăru, fugi în neant. Nu mai eram acel nenorocit, acel înstrăinat, acel fiu al lumii cu rădăcinile tăiate de spada timpului, a mediului infect în care trăiam, sau mai bine zis… muream.

Glăsciorul acelui câine invizibil, glăscior de câine în care încăpea tot şarmul vieţii de la ţară, din pădure, mă făcu să-mi aduc aminte de multe lucruri. Îmi amintisem de serile de vineri în care veneam de la facultate şi, în noapte, la sute de metri depărtare de casa noastră din pădure, îmi mirosea a pâine coaptă, a plăcinte, a ardei prăjiţi. Îmi amintisem de părinţii mei care, plictisiţi de monotonia vieţii, mă întrebau ce se mai petrece în oraş. Îmi amintisem de întâmpinarea pe care mi-o făceau Radjay, Vidjay, Nelson, Boss, Malâş ş.a., scumpii mei prieteni patrupezi, care îmi sesizau venirea, departe fiind încă de pragul casei părinteşti. Îmi amintisem şi de şuieratul vântului, de clătinatul copacilor, de şoaptele frunzelor, de moliciunea ierbii, de aroma brebenilor, lăcrămioarelor, toporaşilor, de orăcăitul broaştelor din heleşteul de la poalele pădurii.

Revenind, spiritual, pe tărâmul ce mă formase necondiţionat ca om, redescoperisem adevăratul EU cu care mă înzestrase natura şi de care mă deposedase betonul şi spaţiile pretutindeni îngrădite ale oraşului.

Când simţi că tu nu mai eşti tu, ieşi la balcon. S-ar putea să auzi şi tu un lătrat de câine.