Fragment din noul meu roman

În curând vom fi șapte miliarde. Prea mulți pentru o planetă atât de mică și prea puțini pentru un univers atât de mare…

Am creat arme ca să ne apărăm de inamicul din această lume, dar încă nu am găsit rețeta armei care să ne apere de marele dușman de dincolo. Mai ales că dușmanul de dincolo este aici, chiar aici, printre noi.

…De această dată a revenit printre oameni să se răzbune.

Acum însă nu știm cum arată, nu știm cum îl cheamă și nu știm ce anume vrea de la noi.

***

– De la oameni și animale, până la plante, toți și toate produc fel de fel de zgomote.

– Apropo, să nu uităm de mașini, de trenuri, de avioane, de alte lucruri făurite de propriile noastre mâini.

– Ai dreptate, Tom. Trăim într-un haos permanent, ornamentat cu sunete care mai de care mai stridente. De atâta vacarm în jur ajungem să ne ofilim, să degradăm, să înnebunim. Suntem cetățeni ai unui univers umplut de gălăgie, de o indescriptibilă harababură. Ne zvârcolim întruna, sperând că vom scăpa din mreaja sălbaticii neliniști, dar sfârșim prin a deveni jertfe ale vuietului propriei noastre zvârcoliri. Da, până și interioara noastră zvârcolire este un izvor de gălăgie. Cine dintre voi ar putea să-mi spună unde, în ce am putea găsi liniștea deplină? Cine și ce nu scoate, nu a scos sunete vreodată?

– Eu știu! strigă ferm convinsă Ariana.

– Ian să vedem?! ceru satisfăcut bătrânul Jimmy.

– De vreme ce toți cetățenii acestui univers sunt producători de gălăgie, cel ce tace întotdeauna este însuși universul.

– Frumos răspuns, dar nu-i adevărat. Universul…, da, interesant. Totuși el este la fel de zgomotos ca celelalte lucruri amintite adineauri. Stând singură în pădure sau în propria-ți odaie, la sigur vei auzi un țiuit prelung. Păi, iată că acest țiuit, pe care nu este ureche de om să nu-l fi auzit, este vocea universului.

– Dar Jimmy, nu-i corect. Acel țiuit nu vine în ureche din exterior, el vine din interiorul ei.

– Așa e, ai perfectă dreptate. El vine din interior. Noi trăim în univers, iar universul trăiește în noi. Este la fel ca în cazul tuturor celorlalte lucruri materiale și imateriale. Cine trăiește în păcat, păcatul trăiește în el, cine trăiește în armonie, armonia trăiește în el. Acest lucru nu este însă valabil în cazul liniștii.

– De ce nu? Cine trăiește în liniște, liniștea trăiește în el, se dădu cu părerea Jean.

– Problema este că nimeni nu poate trăi în liniște, liniște deplină, pentru că ea nu există.

– Ba există, spuse revoltată Ariana.

– Nu există, insistă Jimmy. Ai putea să te ascunzi în pivniță, ai putea să-ți astupi urechile cu mâinile, dar ce folos? Îți izbăvești ființa de zgomotele exterioare, dar nu poți scăpa, sub nicio formă, de cele interioare, de vocea universului. Dar am o veste bună pentru voi. Totuși, există liniște. În acea liniște pot trăi numai câțiva oameni. Eu cunosc secretul, pentru că sunt unul dintre acei câțiva.

– Spune-ni-l și nouă, Jimmy, îi cerusem eu, cu toate că eram încercat de gândul că nu o va face.

– Liniștea poate fi atinsă doar atunci când omul se află într-o anumită stare. Numai atunci.

– Când? Când stă întins mort în raclă? Când se descompune? Când se ospătează din el viermișorii? întrebă plin de ironie Jean.

– Nu, numai atunci când omul, în acea stare, părăsește universul, iar universul îl părăsește pe el.

– E cu neputință să părăsești universul, pentru că el nu are nici început, nici sfârșit; el este totul.

– Dincolo de acest „tot” mai este ceva; acel ceva este altceva decât acest univers. Mai mult de atât, eu știu ce este dincolo de univers, pentru că de acolo vin.