Carolina Dașchevici – între eseu și poezie

Deunăzi, am citit o carte. În curând o voi reciti. Aceeași carte… Am avut parte de o lectură odihnitoare și răscolitoare totodată.

Ca să ții în mâini propria carte, ca s-o răsfoiești, să te umpli de fericirea că ai reușit, în sfârșit, să ajungi la capătul sinuoasei cărărui literare, este nevoie de o muncă sisifică dar, mai cu seamă, de talent. Carolina Dașchevici, tânăra autoare a nou-apărutei cărți Din filele lui Caro (Tipocart Print, Chișinău, 128 pag.), a reușit să-și uimească cititorul atât cu tinerescul său talent, cât și cu forța sa creatoare. Miriadele de gânduri, presărate în sutele de versuri și în cele câteva eseuri, te duc cu gândul la un om iubitor de viață, de datini, de părinți și bunici, de păstrătorii sacri ai identității noastre milenare. Elogiile aduse părinților părinților săi, mi-au trezit dorul de cei care ne-au dat povețe și ne-au spus povești, dar pe care, mari fiind și aflându-ne departe, îi vedem din ce în ce mai rar. Sau, pentru că unii dintre ei au plecat deja pe tărâmul unei alte vieți, nu-i mai putem vedea sau îmbrățișa decât în dulcile noastre amintiri.

Mai mult de atât, Carolina Dașchevici este și o mare prețuitoare de iubire, de unitate și victorii:

Să mă nasc în ploaie-albastră,

Lacrimi râuri se desprind,

Ploaia inimilor noastre,

Se revarsă-n jalnic cânt…

Să scurg norii de izbânzi,

Să spăl drumuri de noroi,

Să înving acolo unde,

N-am știut să-nvingem noi…

 În ceea ce ține de eseurile strecurate măiestrește printre poezii, cu iz filozofico-meditativ, autoarea reușește să ne adâncească privirile dincolo de paravanul care desparte chipul lucrurilor de esența lor: „Bunicii ne cuprind micuțele mâini doar o vreme, dar inimile pentru o veșnicie”. Sau: „Of… viață… ce trecătoare ești”.

Prefațatorul cărții Nicolae Dabija, care este plămânul sănătos al poeziei basarabene  actuale, spune despre versurile Carolinei Dașchevici că: „sunt ca niște catarge pornite în larg…”. Pe de altă parte, Nicolae Dabija vine și cu o remarcă-sfat: „… ea urmează să se descotorosească de sentimentalisme, de metafore bătătorite, de teme uzate și să-și descopere în literatură un drum care să fie numai al ei”.

Acordând o mai mare atenție cuvântului, Carolina Dașchevici are toate șansele să urce, treaptă cu treaptă, 

spre culmile care, de altfel, sunt ispititoare pentru toți robii peniței și ai gândului spus prin vorbe scrise.

Totuși, viața unui autor nu se limitează la o singură cărăruie, el mai are de parcurs multe altele, ceea ce cu siguranță va face și acest minunat omuleț cu suflet de poet.