Azi noapte mi-am
amintit de transportul interurban de pasageri din perioada copilăriei mele. Ni
se puneau la dispoziție autobuze sovietice, de culoare galbenă, care nu erau
altceva decât niște melci pe roți. Distanța dintre satul meu de baștină și
Chișinău era de „tocmai” 25 de kilometri și o străbăteam, cu puțin noroc, în
numai o oră.
La început, când
sătenii veneau în număr relativ mic la Chișinău, când foarte mulți gospodari
aveau cai sau câte o pereche de boi în grajd și se duceau cu căruța în orășelul
Hâncești la cumpărături, pentru că era mai aproape, toți sătenii noștri erau
cât se poate de fericiți și mulțumiți.
Însă, a tăbărât
independența peste noi. Colhozul s-a destrămat, fermele la fel… Pentru că în
sat nu mai era nimic de muncă, oamenii au încercat să-și caute bucățica de
pâine în capitală. Iar, de la o vreme, oricât de mari ni se păruseră anterior
autobuzele noastre gălbioare, tot nu încăpeau toți ca să plece la Chișinău.
În acel moment… a
început lupta.
Auzisem că până
și primarul din acea perioadă convocase o ședință de urgență, întrebându-și
nedumerit consilierii de ce nu încap toți pasagerii în autobuz, pentru că, de
când se ținea el minte, nu s-a întâmplat niciodată ca cineva să nu aibă loc în
acele cocini mișcătoare. După câteva ore de dezbateri aprinse, unul dintre
consilieri, care avea o vastă experiență în domeniu, a ajuns la concluzia
incertă că, probabil, a crescut numărul călătorilor. Una dintre soluțiile
propuse de aleșii satului, a fost să mai aștepte o vreme că, vorba aia,
Dumnezeu e mare, iar oamenii se obișnuiesc repede atât cu ușorul, cât și cu
greul.
Primul autobuz
pleca spre capitală la ora șase fără un sfert sau poate chiar mai devreme. Uite
ca am uitat acest amănunt deloc de neglijat. Oricum, la ora la care ieșeam noi
din case ca să pornim spre stație, cocoșii încă dormeau duși, sforăind prin
cotețe. În plină noapte, când până și stelele își închiseseră ochii ca să
doarmă, noi așteptam, cu privirile țintuite-n zare, apariția farurilor
luminoase ale autobuzului. Între timp, oamenii mai discutau, se mai jeluiau,
își mai dădeau și sfaturi. Uitându-te la ei dintr-o parte, ai fi zis că sunt
prieteni de când lumea și pământul. Însă, când cocina galbenă se apropia de
noi, instinctul animalic răbufnea din pieptul fiecărui potențial călător, spun
potențial, pentru că mai poți fi numit oare călător dacă nu ai încăput în
autobuz? Autobuzul se apropia încetișor, iar gloata, în poziție de start,
aștepta. În momentul potrivit, când mult-așteptatul autobuz încă se mișca,
toți, cu mic, cu mare, se aruncau înainte cu mâinile și picioarele. Cine reușea
primul să apuce ușa cu mâna, era socotit marele norocos al zilei. Uneori câte
douăzeci de mâini se încleștau concomitent de ușă. Odată, câțiva omuleți mai
vânjoși, au dezbârnat ușa chiar sub privirile disperate ale șoferului.
De la o vreme
însă, eforturile noastre de a intra primul, deveniseră zadarnice, pentru că
autobuzul venea plin ochi. Ceva se schimbase. Până și oamenii deveniră mai
închiși în sine, mai suspicioși. În aer plana un mare secret, pe care nimeni nu
vroia să-l dezvăluie. Totuși, unul dintre prietenii mei mi l-a spus. „Daca vrei
să încapi în autobuz, du-te acasă la șofer și așteaptă-l la poartă”. Zis și
făcut. Ce am văzut acolo, m-a lăsat fără de cuvinte. Peste vreo șaptezeci de
bărbați și femei, bătrâni și copii așteptau în fața porții. Deși era întuneric,
în ochii tuturor puteai citi unul și același lucru: „Uite că a mai venit un
nenorocit”. Peste câteva secunde mai veniră câțiva doritori de a vedea Chișinăul.
În ochii mei, ca la toată lumea, scria același lucru: „Uite că au mai venit
câțiva nenorociți!”
Până să urcăm, ne
uitam unul la altul ca la niște dușmani, concurenți, rivali…
De la o vreme,
nici așteptatul la poartă nu mai era o soluție, pentru că autobuzul ieșea
încărcat cu lume chiar din ogradă.
Într-o dimineață
de iarnă, la vreo ora patru și jumătate, m-am îmbrăcat și am ieșit din casă.
Destinația – casa șoferului. Toată noaptea ninsese ușor, așternându-se un strat
de vreo zece centimetri de zăpadă de toată frumusețea. Mergeam-alergând că,
vorba aia, norocul ți-l faci singur. Dacă ajungeam prea târziu, ce rost mai
avea că m-am sculat cu noaptea în cap? Când am cotit stânga pe hudița care
ducea către locul unde m-am pornit, deși zăpada era proaspătă, am zărit mai
multe urme de papuci. Cu cât mă apropiam mai mult de locul cu pricina, cu atât
se înmulțea numărul urmelor de încălțăminte lăsate în zăpadă. Am ajuns. Este
întuneric și liniște. La poarta șoferului nu se vede niciun om. Trag de clanța
porții – încuiată. Uitându-mă la potopul de urme, observ că toate duc până în
fața gardului din piatră. Numai până acolo. Acolo dispăreau. „Au sărit gardul,
nenorociții dracului”, îmi zic eu. Ca să nu mă simt aiurea, am sărit și eu
peste. M-am apropiat de ușa autobuzului, trag de ea, se deschide, dau să urc,
dar…aproape că era să nu încap. Era plin-plinuț. Stăteau înghesuiți, claie
peste grămadă, femei, copii, bărbați… Îl întreb pe unul dintre pasagerii
norocoși unde este șoferul, iar el îmi spune în șoaptă că acesta încă nu s-a
trezit. M-am uitat la ceas. Până să pornească autobuzul spre Chișinău, mai
trebuia să așteptăm o oră…
No comments:
Post a Comment