Se spune că în a doua jumătate a
secolului trecut, pentru a obține recolte mai mari pe aceeași suprafață de
teren, guvernul Chinei, bazându-se pe ideile unor specialiști sovietici în
frunte cu Trofim Lâsenko, a impus o serie de noi metode agricole. Potrivit
teoriei lui Lâsenko, plantele din aceeași specie nu concurează între ele pentru
resursele solului, prin urmare ar putea fi semănate cât mai des.
Zis și făcut.
Pentru că Lâsenko le-a oferit
cheia succesului garantat, chinezii au mărit substanțial densitatea plantelor,
această schimbare fiind urmată însă, la foarte scurt timp, de marea foamete din
China din anii 1958 – 1961.
La noi, la moldoveni,
zicala-teorie „Desul umple fesul, rarul umple carul” s-a dovedit a fi mult mai
eficientă decât teoria lui Lâsenko bazată pe studii științifice și observații
îndelungate. Nu-i așa? „Cât mai rar, cât mai rar”, ne-au învățat părinții. De
la independență încoace, concetățenii noștri, toți cu sânge de agricultor prin
vene, fără să uite de povața înaintașilor, continuă să semene rar plantele. De
fapt, foarte rar. Atât de rar, încât au rămas terenurile pârloagă.
De când țăranul nostru a devenit
proprietar de pământuri, hambarele i s-au golit, butoaiele i s-au dogit… Mulți
își aduc aminte cu nostalgie de colhozurile de altădată, deoarece aveau de unde
fura sau, să-i spun așa, mai creștinește, ca să nu cadă sub incidența păcatului
biblic, aveau de unde lua pe ascuns. Țin bine minte cum nenumărați colhoznici
se duceau dimineața la câmp cu mâinile în șolduri, iar seara, în șir indian,
reveneau acasă cu câte un sac plin ochi pe umăr. Am auzit zvonuri că unora
dintre ei li se rupseseră spinările în mai multe locuri, dar așa cum erau ei,
îndoiți și scorojiți, continuau să fure.
În deal la Korolenco sau prin
alte morgi din țară, medicii îi recunosc de la o poștă pe răposații care au
furat de la colhoz. Cică spatele lor sunt îndoite ori spre stânga, ori spre
dreapta. Se spune că la sudul Moldovei ar fi un medic atât de profesionist
încât, dacă aruncă o privire mai atentă asupra spinării răposatului,
servindu-se bineînțeles de lupă, îți poate spune cu o precizie incredibilă, nu
numai câți saci a furat bietul om în timpul vieții, ci și cu ce erau plini
aceștia.
Un tip din satul meu s-a spălat numai de două ori în
viața sa. Când s-a născut și când a murit. De fiecare dată, după cum era și
normal, l-au spălat alții. În timpul dintre cele două scăldători, acesta s-a
ținut doar de furat. Atât de absorbit era de „munca” sa, încât nici să se tundă
nu avea timp. Într-o primăvară, cu soare călduț, l-am întâlnit pe drum. Era
foarte grăbit. Cică se ducea pe câmp (cu mâinile în șolduri). Stând de vorbă cu el, observ dintr-odată,
printre firele-i încâlcite și unsuroase de păr din cap, niște frunzulițe verzi.
Încremenisem. „Incredibil! Așa ceva nu se poate”, îmi spuse-i eu. Nu mai
văzusem niciodată așa ceva. Sunt sigur că nici nu voi mai vedea. Să-ți crească
în cap fire de grâu și de porumb, este prea de tot. Și era abia primăvară
devreme. Până în luna mai cine știe încă câte soiuri de plante aveau să răsară
pe capul lui?!
În popor asta s-ar numi, cred eu, culmea agriculturii.
To be continued…
No comments:
Post a Comment