Mă simt foarte norocos că m-am născut la țară. Și
lipsit de noroc pentru că a trebuit să părăsesc satul, pădurea, liniștea
nopților și a dimineților, lătratul câinilor și cântul cocoșilor, miresmele
câmpurilor… Până și de glodurile pe care le detestam odinioară, acum îmi este
un dor nebun de ele.
Deși viața la țară este cu mult mai grea decât în
urbe, oricum îmi place mai mult. La țară există o strânsă comuniune a omului cu
pământul, adică cu materia din care a fost creat de către Dumnezeu. Noi, la
originea noastră, suntem pământ. Noi suntem o parte din pământ, iar pământul
este o parte din noi. Iar betonul orașelor creează o barieră insurmontabilă
între pământul-ființă, adică noi, omul, și între pământul-neființă, ceea ce cu siguranță vom deveni la
dispariție...
Dorul de a reveni la țară mi-a fost amplificat de
citirea următoarelor rânduri rimate, scrise cu mult suflet și talent de către
Gheorghe Rusu.
CÂNTEC
PENTRU ŢĂRANI
Voi sunteţi prada suferinţii,
Trăiţi în chin şi în mizerii,
Prin glasul vostru plâng părinţii
Şi-şi cântă cântecul durerii…
Vă opintiţi de-atâta vreme
La carul mare al sclaviei.
În el tiranul, bolnav, geme,
Trăgând de funia robiei.
Cu plugul răscoliţi pământul
Şi vă-ngropaţi amaru-n glie;
Sudoarea voastr-o şterge vântul…
Durerea voastră, cine-o ştie…?
Vă roade sărăcia crudă
Şi colţii lupilor v-apasă...
Şi nimeni nu vrea să v-audă…
De plânsul vostru cui îi pasă…?
Vă sug viclenii cu-ndrăzneală,
Vă mint, cu spumele la gură...
Copiii voştri vă înşeală,
Vă uită-ndată şi... vă fură.
O, Doamne, acesta Ţi-e cuvântul…?
E plin paharul de durere,
Voi cereţi viaţa sau mormântul.
………………………………..
Prieteni de prin ateliere...
Autor:
Gheorghe Rusu, poet și profesor născut în 1909; a fost deportat în Siberia în 1941 și…
nu s-a mai întors acasă…
Mă
simt foarte norocos că m-am născut la țară. Și lipsit de noroc pentru
că a trebuit să părăsesc satul, pădurea, liniștea nopților și a
dimineților, lătratul câinilor și cântul cocoșilor, miresmele
câmpurilor… Până și de glodurile pe care le detestam odinioară, acum îmi
este un dor nebun de ele.
Deși viața la țară este cu mult mai grea decât în urbe, oricum îmi place mai mult. La țară există o strânsă comuniune a omului cu pământul, adică cu materia din care a fost creat de către Dumnezeu. Noi, la originea noastră, suntem pământ. Noi suntem o parte din pământ, iar pământul este o parte din noi. Iar betonul orașelor creează o barieră insurmontabilă între pământul-ființă, adică noi, omul, și între pământul-neființă, adică ceea ce am fi putut deveni la creație sau ceea ce cu siguranță vom deveni la dispariție…
Dorul de a reveni la țară mi-a fost amplificat de citirea următoarelor rânduri rimate, scrise cu mult suflet și talent de către Gheorghe Rusu.
CÂNTEC PENTRU ŢĂRANI
Voi sunteţi prada suferinţii,
Trăiţi în chin şi în mizerii,
Prin glasul vostru plâng părinţii
Şi-şi cântă cântecul durerii…
Vă opintiţi de-atâta vreme
La carul mare al sclaviei.
În el tiranul, bolnav, geme,
Trăgând de funia robiei.
Cu plugul răscoliţi pământul
Şi vă-ngropaţi amaru-n glie;
Sudoarea voastr-o şterge vântul…
Durerea voastră, cine-o ştie…?
Vă roade sărăcia crudă
Şi colţii lupilor v-apasă…
Şi nimeni nu vrea să v-audă…
De plânsul vostru cui îi pasă…?
Vă sug viclenii cu-ndrăzneală,
Vă mint, cu spumele la gură…
Copiii voştri vă înşeală,
Vă uită-ndată şi… vă fură.
O, Doamne, acesta Ţi-e cuvântul…?
E plin paharul de durere,
Voi cereţi viaţa sau mormântul.
………………………………..
Prieteni de prin ateliere…
Autor: Gheorghe Rusu, poet și profesor născut în 1909; a fost deportat în Siberia în 1941 și… nu s-a mai întors acasă…
- See more at: http://vox.publika.md/life/omul-pamant-505142.html#sthash.bRM8RD8D.dpuf
Deși viața la țară este cu mult mai grea decât în urbe, oricum îmi place mai mult. La țară există o strânsă comuniune a omului cu pământul, adică cu materia din care a fost creat de către Dumnezeu. Noi, la originea noastră, suntem pământ. Noi suntem o parte din pământ, iar pământul este o parte din noi. Iar betonul orașelor creează o barieră insurmontabilă între pământul-ființă, adică noi, omul, și între pământul-neființă, adică ceea ce am fi putut deveni la creație sau ceea ce cu siguranță vom deveni la dispariție…
Dorul de a reveni la țară mi-a fost amplificat de citirea următoarelor rânduri rimate, scrise cu mult suflet și talent de către Gheorghe Rusu.
CÂNTEC PENTRU ŢĂRANI
Voi sunteţi prada suferinţii,
Trăiţi în chin şi în mizerii,
Prin glasul vostru plâng părinţii
Şi-şi cântă cântecul durerii…
Vă opintiţi de-atâta vreme
La carul mare al sclaviei.
În el tiranul, bolnav, geme,
Trăgând de funia robiei.
Cu plugul răscoliţi pământul
Şi vă-ngropaţi amaru-n glie;
Sudoarea voastr-o şterge vântul…
Durerea voastră, cine-o ştie…?
Vă roade sărăcia crudă
Şi colţii lupilor v-apasă…
Şi nimeni nu vrea să v-audă…
De plânsul vostru cui îi pasă…?
Vă sug viclenii cu-ndrăzneală,
Vă mint, cu spumele la gură…
Copiii voştri vă înşeală,
Vă uită-ndată şi… vă fură.
O, Doamne, acesta Ţi-e cuvântul…?
E plin paharul de durere,
Voi cereţi viaţa sau mormântul.
………………………………..
Prieteni de prin ateliere…
Autor: Gheorghe Rusu, poet și profesor născut în 1909; a fost deportat în Siberia în 1941 și… nu s-a mai întors acasă…
- See more at: http://vox.publika.md/life/omul-pamant-505142.html#sthash.bRM8RD8D.dpuf
No comments:
Post a Comment