Alecu Mocanu – profesorul-meteorit

5 comentarii

Fotografie preluată din revista
„Literatura și arta”
    În ultimii ani am pierdut o mulțime de intelectuali: am pierdut oameni de o inteligență și de o cumsecădenie rară, oameni care prin talentul lor au reușit să ne uimească, să ne cucerească, chiar să ne fericească. Acum, în plin exod, când, pe de o parte, tinerii pleacă peste hotare, iar pe de altă parte, tot mai mulți intelectuali pleacă la cer, mă întreb cui rămâne Republica Modova?
     Vestea că și Alecu Mocanu a plecat dintre noi m-a întristat, m-a bulversat. Acest Om, mereu plin de energie și entuziasm, care mi-a fost și profesor, și îndrumător, și prieten, aproape că nu a avut pereche/concurenți printre dascălii de la Facultatea de Jurnalism (ULIM). Ne-a învățat meserie, ducându-ne pe terenurile cele mai abrupte ale jurnalisticii, cultivând și stimulând în fiecare dintre studenți setea de informație, de noutate.
A fost un profesor-meteorit, un profesor-fulger, un profesor care mergea alergând. Era omniprezent și atotștiutor. Era blând și deschis până și cu dușmanii.
…Nu-l mai văzusem de vreo doi-trei ani, iar dorul de a-l revedea, de-a mai sta de vorbă cu el, mă împinse să trec, acu la început de octombrie, pe la Uniunea Jurnaliștilor din R. Moldova. Bătusem la ușa unde știam că își avea cândva biroul, dar nu a răspuns nimeni. Am încercat să deschid, dar ușa era încuiată. Fără să bănuiesc că la mijloc era boala, aceeași boală, am întrebat pe cineva din biroul de vizavi când va veni Alecu Mocanu, iar acel cineva mi-a răspuns cu un surâs plin de tristețe:
– El vine foarte rar pe aici.
– Cât de rar? insistasem eu.
– Rar de tot, șopti el.
Și nu am mai apucat să îl revăd…


Opinia criticului despre romanul "Fluturele Alb"

3 comentarii

Imaculatul cuprinsului „Fluturelui Alb” 
de Nicu Nicolaescu



Un critic literar se bucură nespus de mult atunci când afirmaţiile lui au suport în timp.
Deci, ziceam într-o recenzie (vezi: Tracul terifiant. Autoportret?, în volumul „Cerc în labirint” (Vitalie Răileanu), Editura Profesional Service, Chişinău, 2012, p. 115), că Nicu Nicolaescu (Nicolae Ciobanu) este: „…un autor care iubeşte mult Lumea dintr-o deosebită, profundă dragoste pentru literatură şi în niciun caz nu veţi descoperi că nu are complexul culturii din certitudinea că sentimentul valorează cu mult mai mult decât o idee de împrumut – de unde şi originalitatea / exhibiţia […]” – spun deja, şi a romanului Fluturele Alb (Tipografia „Reclama” SA, Chişinău, 2012, 136 pag.), în care autorul confirmă că se poate scrie, şi încă foarte bine, şi în acest început de mileniu trei.
Nicu Nicolaescu a refuzat conştient mărturiile de faţadă, deoarece asigură cititorul că este un aderent al lealităţii. Cel puţin pentru noi, romanele sale sunt un soi de piesă de artizanat, apariţie aproape singulară sub imperiul tainei şi al… timpului prezent. Este un scriitor ce exprimă străduinţa scriiturii prin profunde confesiuni…
Probabil acest tânăr autor pleacă de la celebra afirmaţie a seriosului Thomas Mann: „Arta este – obligatoriu – şi joc, şi spectacol, şi petrecere”.
Astfel, scriitorul Nicu Nicolaescu reuşeşte să răspundă la întrebarea de ce scrieţi? Invocând în egală măsură şi fără vreo contrazicere, sensibilitatea şi durerea omenească şi setea de petrecere prin cuvinte, prin felul surprizelor, al împerecherii lor.
Exaltarea jocului din Fluturele Alb în plin climat pasional, dar şi a pasionalităţii în joc; a gratuităţii în plină confruntare şi… luptă; a supremei dezinteresări în momentele când confruntarea ameninţă să coboare în zonele joase, urât-utilitare; exaltarea libertăţii de opţiune ordonate doar de normele acestei civilizaţii şi ale moralei umane; exaltarea, în fine, a frumuseţii acţiunilor, fără altă determinare decât aceea impusă de propria lor lege, riguros respectată – iată ce descoperim, noi cititorii, cu încântare şi cu un viu sentiment al consimţirii, în miezul de caldă intimitate al acestor pagini-mărturisiri; cronici-poeme; cronici (în cele din urmă) ale timpului nostru; pentru că sunt contemporane în literă şi spirit, angajând nu numai viaţa lectorului, dar şi un complex de „situaţii” caracteristice prin actualitatea lor, prin tâlcul, prin morala secretă pe care o conţin.
Astfel, autorul savuroaselor, pasionantelor şi (totuşi) subtil distantelor descrieri afurisite le sfidează, fără să-i pese de plăcerea perversă a… Căderii (nu şi a Fluturelui Alb!), punând în sfidare ca autoritate, suflet şi stil.

Vitalie RĂILEANU,
critic literar

Reflecții proverbiale

5 comentarii
- Ne facem planuri pentru zece-douăzeci de ani înainte. Și ne gândim atât de mult la cine vom fi atunci, încât uităm să ne gândim la cine vom fi mâine.
- Ca să devii cineva peste decenii, trebuie să faci ceva întru realizarea acestui obiectiv chiar de azi.
- Succesele mari sunt rezultatul realizărilor mici.
- Să nu fugim din calea destinului, căci s-ar putea ca și el să fugă din calea noastră.
- Uneori este suficientă o singură greșeală ca să pierdem totul. Eu am greșit, și nu o singură dată.
- Trăim în această lume și este minunat. Atenți să fim însă să nu lăsăm ca lumea să locuiască în noi. Pentru că ea ne va sfârși.

"Curcubeul" londonez (pamflet)

6 comentarii
Se spune, şi pe bună dreptate, că de ar pleca toţi negrii din Londra ar rămâne în urmă un oraş pustiu de tot. Ar rămâne doar Regina Elisabeta a II-a cu o mână de gay şi lesbiene.
Prin parcurile din Londra vezi plimbându-se lume de toate culorile. Negrii, indienii, arabii, se plimbă cu o grămăjoară de copii în jurul lor; albii, în schimb, îşi plimbă câinii sau partenerii de acelaşi gen.
Pe Wallwood road, nu departe de Mile End station, trăiesc doar vreo cincisprezece albi, printre care şi eu, în rest valuri şi valuri de bărbaţi cu turbane pe cap şi femei învelite cu sari-uri.
Într-o seară, între indienii din casele vecine se încinsese o adevărată bătaie ţigănească, la care iau parte, de obicei, şi femeile cu prunci în braţe. Încăierarea ajunsese atât de crâncenă încât începusem să-mi fac griji să nu se termine toată trebuşoara, Doamne fereşte, cu cadavre strivite de pumnii şi tălpile gloatei vâjâind ameninţător prin aer. (Iar eu credeam că indienii pot doar să danseze şi să cânte. În filmele de la Bollywood numai asta se şi arată.)
Au venit la Londra să trăiască ori să supravieţuiască şi indivizi tocmai de prin părţile Bangladeshului. Ăştia se înmulţesc ca păduchii. Ei, din câte se pare, nu au prea auzit de metode contraceptive.
Pe ici, pe colo, întâlneşti şi câte un pâlc de coreeni sau de chinezi. Aceştia sunt oameni paşnici. Despre ei se vorbeşte că ar avea o metodă originală de a pune nume nou-născuţilor. Cică, cel mai bătrân din familie ia o căldare veche sau un castron şi-l aruncă cu putere jos. Sunetul care se produce în urma ciocnirii respectivului obiect de duşumea sau de asfalt devine automat numele bebeluşului. Să nu ne mirăm când auzim nume de genul Hong, Gong, Giong, Bong, Hodoronc, Tronc etc.
Aici, la Londra, se spune că dacă vezi un alb alergând pe stradă, înseamnă că acesta face sport.
Dacă vezi fugind un negru, e de la sine înţeles că a furat ceva.
Într-o dimineaţă de aprilie, priveam pe geam la floricelele recent înflorite de pe marginea trotuarului. Brusc, văd un alb alergând. „Acesta face sport”, zic în sinea mea. Peste câteva secunde, în urma albului văd galopând un negru cu un geamantan pe umăr care striga disperat: Help! Help!
Era poştaşul.
Londra este un oraş al paradoxurilor. 


0 comentarii
Într-o zi, Petru, cel mai influent basarabean din oraşul Hamburg, stătea rezemat de un perete şi... fuma. Văzându-l fumând, un copilaş îi zice:
- Moşule, dar de ce arunci scrumul jos?!
Petru s-a uitat liniştit la copil, a meditat câteva secunde, apoi a spus pe un ton filozofic:
- Pentru că nu-l pot arunca sus.