Locul homosexualilor este acolo unde stau acum

0 comentarii
Biblia abundă de versete în care se vorbeşte despre homosexualitate. Unul dintre ele îl găsim la Leviticul 20:13 – „Dacă un bărbat se culcă cu un bărbat cum se culcă cu o femeie, amândoi au făcut un lucru detestabil; să fie pedepsiţi negreşit cu moartea; sângele lor să cadă asupra lor”.
La o întrunire, reprezentantul unui ONG care se ocupă de apărarea şi promovarea drepturilor minorităţilor sexuale, încerca să convingă un preot, dar şi publicul din sală că homosexualii nu sunt aşa cum ni-i imaginăm noi. „Suntem liniştiţi şi paşnici. Nu facem rău nimănui niciodată. Dacă încă nu ştiţi, noi suntem şi buni creştini: frecventăm cu regularitate biserica, ne mărturisim păcatele ca toţi ceilalţi enoriaşi. O parte dintre ai noştri chiar au mărturisit preoţilor că sunt homosexuali. Nu vom încerca nici o clipă să ne ascundem în dosul degetului. Recunoaştem public că ceea ce facem este păcat, dar nu înseamnă că cei care nu sunt homosexuali, ar fi fără păcat.” Declaraţia lui, cel puţin pe mine, mă lăsase fără replică. Plecasem acasă foarte îngândurat. Începui să răsfoiesc Cartea Sfântă. În timp ce căutam un verset care să mă lumineze, îmi amintisem de o vorbă înţeleaptă a lui Confucius: „Nu te plânge de zăpada de pe acoperişul vecinului, când nici pragul uşii tale nu este curat”. Noi, cei prezenţi în sală, am încercat să condamnăm un biet rătăcit, dar uitasem cu desăvârşire de rătăcirea noastră. Păţisem exact ca în pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18:9-14) sau precum scrie la Matei 7:1 „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”.
Deşi avem motive serioase să aruncăm cu pietre în homosexuali, să nu uităm că şi ei ar găsi în noi pricini suficiente ca să ne împroaşte. Înainte să condamnăm un păcătos, trebuie să ne punem întrebarea, fiecare în parte: dar eu sunt neprihănit?
La Galateni 5:19-21 scrie: „Şi faptele firii păcătoase sunt cunoscute şi sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, petreceri dezmăţate şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Este printre noi cineva care să nu fi săvârşit cel puţin un păcat enumerat aici?!
Scuza homosexualilor este că aproape fiecare individ este rob al unui păcat anume. În această privinţă ei chiar au dreptate.
Problema majoră nu constă în faptul că ei sunt homosexuali, ci că prin diverse manifestări publice, stradale, îşi impun forţat ideile perverse şi incultura. Ei mereu se plâng că sunt discriminaţi. Păi, cum altfel? Creştinul adevărat când greşeşte, se aşază umil în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, îşi cere iertare de la Dumnezeu – nu umblă cu steaguri şi pancarte pe străzi, aşa cum obişnuiesc ei să facă. Un creştin autentic nu se mândreşte cu păcatul pe care îl face. Homosexualii, deşi se laudă că frecventează biserica, se mândresc cu nelegiuirea lor. Sunt ei creştini?! Este o ticăloşenie mare să pângăreşti în asemenea mod numele bisericii, numele lui Dumnezeu.
Ei trebuie să înţeleagă corect că pentru un heterosexual, este o scârboşenie imaginea în care apare un bărbat îmbrăcat în femeie, în care doi bărbaţi sau două femei se sărută sau fac dragoste. Este normal ca părinţii unui copil să fie ambii bărbaţi sau ambii femei?! Ce s-ar întâmpla cu această lume dacă pe străzi ar ieşi şi criminalii ca să revendice drepturi de a ucide, pedofilii să violeze, hoţii să fure? Ar fi haos.
Sodomiţii trebuie să înţeleagă că atâta timp cât îşi vor tăinui păcatul de ochii lumii, nu vor fi condamnaţi sau discriminaţi pentru că nimeni nu va şti de patima lor. De vreme ce eu, cu orientare sexuală normală, nu ies în stradă să spun acest lucru lumii, de ce ei ar ieşi?
Ca să obţinem regim liber de vize cu UE, guvernanţii moldoveni sunt impuşi de Occident să accepte punerea homosexualilor pe picior de egalitate cu restul categoriilor de cetăţeni din ţara noastră. Ce sunt mai importante: legile date de Dumnezeu sau legile idioate şi păcătoase făcute de nişte entităţi perverse? Care mai este rolul bisericilor în societatea contemporană, dacă nu pot opri căderea omului în abisul mizeriei spirituale? Încotro mergem? Sau, guvernanţii noştri, folosindu-se de zicala scopul scuză mijloacele, vor să facă un bine gloatei dintre Prut şi Nistru, ca să se poată duce oriunde în Europa fără vize, acceptând în schimb, Răul impus de Vest?!…
Totuşi, Budha spunea: "Ura nu dispare niciodată prin ură, ci prin dragoste".

Biserica de azi, mai e biserică?!

0 comentarii

Preoţii, prin smerenia lor, ar trebui să atragă masele de oameni la biserică; ar trebui să-i convingă pe necredincioşi să renunţe la necredinţa lor; ar trebui, din punct de vedere spiritual şi nu numai, să pună omul care duce un mod de viaţă greşit pe calea dreaptă. Totuşi…, cum ar putea un individ care merge strâmb să îndrepte paşii altuia?!

În prezent asistăm la o transformare a Bisericii Ortodoxe, dintr-un cult destinat apropierii omului de Dumnezeu, într-un cult al îndepărtării acestuia de divinitate.

Astăzi, mass-media ne prezintă frecvent cazuri în care duhovnicii ortodocşi sunt surprinşi, cu camera ascunsă, cerând bani de la enoriaşi. Bani pentru botez, bani pentru înmormântare, bani pentru cununie… Şi, adesea, dacă nu dispui de suma solicitată, te vezi nevoit să pui coada între vine şi să pleci.

Ce se întâmplă cu biserica noastră? Ce se întâmplă cu unii dintre preoţii noştri?

Tot mai mulţi dintre ei îşi ridică ditamai case-castele, îşi cumpără maşini de lux. Alţii sunt agresivi, mincinoşi, mânioşi. Culmea e că tot aceşti preoţi se şi întreabă adesea: de ce bisericile noastre rămân goale? De ce ortodocşii îşi lasă credinţa strămoşească, dând preferinţă altor culte religioase?!

De ce?!

Constatăm că ortodoxia se preschimbă, treptat, într-o confesiune a oamenilor bogaţi. Cel sărac, care nu are cinci sute sau o mie de lei să plătească taxa impusă de tot mai mulţi preoţi, riscă să rămână cu copilul nebotezat, cu mortul în casă, iar tinerii să rămână necununaţi.

Oare există biserici eterodoxe, adică non-ortodoxe, în Republica Moldova, în care să existe taxe impuse de către diriguitorii lăcaşelor sfinte? Nu cumva în bisericile noastre latura spirituală a fost substituită de cea materialistă? Nu vi se pare că activitatea unui preot contemporan începe să se asemene tot mai mult cu cea a unui businessman?

Încotro, preasfântă biserică?!

Martin Buber, fiind citat de către M. Scott Peck în cartea Psihologia Minciunii, p.89, spune: „Deoarece motivaţia principală a răului este deghizarea, unul dintre locurile în care e cel mai probabil să fie găsiţi oamenii răi este Biserica”. Dacă este aşa, atunci unde să-i găsim pe oamenii buni?

Confucius spunea: „Când vezi un om bun, încearcă să-l imiţi; când vezi un om rău, analizează-te”. Mai avem noi azi pe cine să imităm?

Preoţi cu „P” mare avem ocazia să întâlnim din ce în ce mai rar. Restul, prin acţiunile lor urâte, nu fac decât să-L izgonească pe Dumnezeu din biserici. Ce folos că suntem liberi, că avem lăcaşe de cult câtă frunză şi iarbă, dacă nu-L avem pe Dumnezeu în ele?

Un preot, ca să-şi educe enoriaşul în spirit creştin, trebuie, mai întâi de toate, el însuşi să nu fie păgân. Cum să mai săruţi mâna unui duhovnic, care, chiar cu acea mână te jecmăneşte? …iar, după cum spune vorba ceea: „peştele de la cap se strică”. Este nevoie de o schimbare. Şi… nu în cadrul structurilor de conducere ale Bisericii Ortodoxe, ci în mintea celor care o păstoresc. Nu o spun cu răutate, însă, atâta timp cât Mitropolia nu ia măsuri de disciplinare, dar mai ales de responsabilizare a slujitorilor Domnului, înseamnă că aceasta într-un mod mojicesc le acceptă fărădelegile. În cadrul bisericilor, cuvântul „taxă” nu trebuie să existe. Preotul care cere bani, mai e preot?! Cutiile pentru donaţii, da, îşi au locul în biserică, taxele, nu. Dumnezeu nu cere plată pentru mântuirea pe care ne-o dă, atunci de ce ne-ar cere bani preoţii, mai ales că ei, prin activităţile lor, nu oferă mântuirea?! În Biblie, la Matei 10:8 scrie: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi”.

Omul, în cele mai multe cazuri, când îşi pierde încrederea în biserică ori în popă, îşi pierde încrederea şi în Dumnezeu. John Troyer, misionarul care a fost omorât deoarece propovăduia Evanghelia, a spus: „Viaţa cu Hristos este o nădejde fără de sfârşit, dar viaţa fără El e un sfârşit fără de nădejde”.

Noi mai avem vreo nădejde?


Suntem primii!... La băut...

0 comentarii
Într-un ultim raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii scrie, negru pe alb, că Republica Moldova ocupă locul întâi în lume la consumul de alcool. Un basarabean bea anual, în medie 18 litri de lichide tari. Unii concetăţeni nu sunt de acord cu aceşti 18 litri, spunând că cifra reală ar fi cu mult mai… mare. Eu sunt de aceeaşi părere. Dacă în unele ţări occidentale lumea la dejun serveşte ceai, în Republica Moldova omul serveşte un 50 sau 100 de grame de rachiu – asta, pentru a-şi obloji rănile sufletului, cauzate de sărăcie, de sminteala din parlament, de creşterea abuzivă a preţurilor la produsele alimentare, la încălzire, la produsele petroliere etc. În curând consumul de alcool va creşte, până când basarabeanul va începe să vorbească cu sine, asta pentru că Moldtelecom-ul şi-a anunţat recent intenţia de a scumpi serviciile telefoniei fixe.
Şi Vladimir Filat a venit cu o veste foarte „bună” pentru moldoveni şi anume că în acest an, băuturile alcoolice dar şi ţigările se vor scumpi cu 50%. Cei cărora li s-a lipit păhărelul de palmă nu au de ce să-şi facă inimă rea, pentru că beciurile lor sunt ticsite cu butoaie, butoiaşe, canistre, sticle, borcane, căni, toate pline cu vin de calitate, cu poşircă, cu rachiu de casă. Cineva îmi spunea deunăzi că el poate să facă din vin rachiu, şi din rachiu – vin. Probabil că până la scumpirea anunţată de Filat, cetăţenii Republicii Moldova vor inventa şi vreo metodă de transformare a apei de fântână (care deocam
dată este gratuită) în ceva mai tare.
Se vorbeşte că undeva în Rusia, în unele regiuni nordice, unde din cauza condiţiilor meteo nefavorabile, este oprit temporar importul de alcool, localnicii nu se pierd cu firea şi se apucă de băut oţet, odecolon şi troinoi. Uite că trăiesc oamenii şi fără vin sau votcă, doar că, din păcate, trăiesc puţin. În raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţi Rusia ocupă locul trei la consumul de alcool şi, conform unor cifre date publicităţii anterior, peste o jumătate de milion de cetăţeni ruşi mor anual din cauza acestui viciu.

Dar dacă e să revin la basarabeni, aceştia su
nt imuni la efectele nocive ale alcoolului, la fel ca gândacii de Colorado la chimicale.
Gura lumii vorbeşte că într-un sătuc prăpădit trăia un individ care avea obiceiul să păstreze în frigider o sticlă din plastic cu spirt, adus de soţie-sa de la spitalul unde era angajată, şi, ori de câte ori trecea pe acolo, se înfrupta din deliciosul lichid. Într-o zi, soţie-sa adusese acasă încă o sticlă şi o puse alături de cealaltă. Problema e că în aceasta din urmă nu era rachiu, ci peroxid. Bărbatul, noaptea cu ochii încleiaţi de somn, înşfăcă una din ele şi bea, aşa cum ar bea apă. Îi plăcuse.

Un alt bărbat îşi ia la serviciu (fabrică de vin) un borcan cu lapte fiert cu macaroane ca să mănânce la amiază. Un coleg, pus pe şotii, sc
oate capacul, varsă o parte din lichid şi adaugă nişte anhidridă. A mâncat, a vomitat şi s-a simţit din nou bine. Nişte ţânci, flămânzi bieţii, s-au năpustit peste ceea ce vărsase omul şi au mâncat cu lăcomie. Muriseră cu toţii.
Un altul, om cu experienţă în ale băutului, atât de mult iubea vinul din enormele butoaie de la fabrica de vin unde lucra, încât nesăturându-se de băut cu paharul, a decis să sară într-unul din butoaie. Poate aşa s-o sătura. Istoria spune că acest individ s-a înecat.

Unii susţin că moldovenii beau mult din cauza vieţii mizere. Totuşi habar nu am de ce beau atât de mult cehii, atât de prosperi, care, confo
rm aceluiaşi raport al OMS, ocupă locul 2 în lume cu circa 16 litri de alcool pe cap de locuitor. Pare-mi-se că băutul este mai curând un obicei şi, chiar şi atunci când Republica Moldova va deveni prosperă, oricum va ocupa locul întâi la capitolul alcool.
După cum spune Ion Diordiev într-unul dintre aforismele sale:
„Nu-i sănătoasă familia în care zilnic se rosteşte: „Să fim sănătoşi!”.

Cine ni-s fraţii?!

0 comentarii
Deşi ne numim moldoveni, habar n-avem cine suntem. Deşi locuim pe planeta pământ, idee n-avem de pe ce planetă am căzut. Deşi ochii şi mintea ne sunt îndreptate spre anumite orizonturi, nu suntem în stare să şi ajungem la ele.

Ceva se întâmplă cu noi.

Pedalăm intens, totuşi…, rămânem pe loc.

Întrebarea cine suntem noi?! mai stă încă în capetele multor basarabeni. Două decenii de independenţă au fost insuficiente pentru a găsi adevăratul răspuns cu privire la identitatea noastră.

Ai putea spune că o bună parte dintre concetăţenii noştri se bălăcesc în mocirla ignoranţei, nu din obligaţie, ci din plăcere. Ei se simt confortabil în postura de indivizi care nu ştiu de unde vin şi încotro se duc. Ei, chiar şi atunci când gândesc strâmb sau când nu gândesc deloc, tot drepţi se consideră. Acestor indivizi cu creierele osificate nu are rost să le faci cunoscută adevărata istorie, pentru că ei oricum vor da crezare doar falsei istorii.

În Basarabia poţi întâlni frecvent oameni prin venele cărora curge sânge de român. Dar mulţi dintre ei nu-şi spun români, ci moldoveni. Aşa le-a zis V. Voronin şi ei l-au crezut. Mai mult de atât, ei se consideră fraţi cu ruşii (cei din Rusia), iar pe români – popor care vorbeşte aceeaşi limbă, care are aceleaşi tradiţii, acelaşi trecut istoric –, îi tratează ca pe nişte străini, ca pe nişte duşmani. Îi urăsc de parcă anume românii şi nu ruşii sunt acei care ne-au ocupat, ne-au impus să le vorbim limba, au provocat foametea, ne-au deportat bunicii, ne-au dus tinerii în războiul din Afganistan etc. Cum este posibil să iubeşti omul / poporul care te urăşte?

Anecdotele despre moldoveni sunt la modă în Rusia. Ei se amuză auzind că concetăţeanului nostru de prea multă muncă i s-au lungit într-atât mâinile, încât acesta se scarpină la călcâi fără să se aplece, dar şi fără să ridice piciorul. Ei râd în hohote atunci când aud că moldoveanul, imediat ce termină de făcut dragoste cu soţia sa, se ridică din pat şi se apucă de tencuit. Ei râd de noi chiar şi atunci când noi plângem.

Oricât de mult i-ar adora moldovenii pe ruşi, aceştia niciodată nu vor răspunde cu aceleaşi sentimente. E şi firesc. Ei sunt un popor străin, care nu are nimic în comun cu al nostru. România însă, parte din noi sau mai bine zis noi parte din ea, ne oferă şansa să ne simţim ca acasă. România e şi patria noastră, iar cetăţenii ei sunt şi fraţii noştri.

Lupta cu soarta

1 comentarii
Scriitorii sunt expuşi unui risc continuu, şi anume la riscul de a face gheb. Petrecând câteva decenii la masa de scris, vrei, nu vrei, începi să te transformi într-un dromader cu două picioare. Adesea am dureri de spate... şi încă sunt tânăr. Uneori şi ochii mă dor. Scrisul este o boală care atrage după sine o mulţime de alte boli.
De mii de ori am jurat să renunţ la scris, şi tot de atâtea ori mi-am încălcat jurământul. E rău de tot atunci când trebuie să faci ceea ce destinul îţi dictează, şi nu ceea ce tu însuţi îţi doreşti.
Dintotdeauna am dorit să devin marinar, iar soarta dintotdeauna a dorit să devin scriitor. În loc să fiu acum scăldat de valurile spumoase ale unei mări, sunt scăldat de valurile unei inspiraţii violente.
Mi-ar mai fi plăcut să devin tăietor de pădure sau chiar... hamal. Îi invidiez pe oamenii care duc o activitate fizică intensă. În mare parte, ei nu au gheb, nu poartă ochelari şi în loc de o faţă gălbejită, ca cea a intelectualului, obrajii li-s roşii de sănătate.
Soarta este atât de neclintită în deciziile ei, încât eu nu numai că nu am devenit marinar, ci nici nu am ajuns măcar să pun vreodată piciorul pe un vapor.
Oare cum mă voi simţi atunci când îmi voi îndeplini acest vis? Oare cum e să înlocuieşti privitul apei de pe ţărm cu privitul ţărmului de pe apă?
Lupta împotriva sorţii este foarte obositoare. Uneori mă întreb dacă nu ar fi mai simplu să mă conformez voinţei ei şi să-i accept darul?! Totuşi..., a fi scriitor înseamnă ceva, nu?