Oameni şi câini

Societatea în care trăim se transformă îngrijorător de repede într-un demon uriaş acoperit cu piele de înger, iar oamenii, cu cât studiază mai mult, cu atât cunosc mai puţine; cu cât devin mai inteligenţi, cu atât gândesc mai prost. Ne ducem traiul într-o lume întoarsă pe dos, în care înţelepciunea este considerată prostie, iar prostia – înţelepciune. Virtuţile umane au devenit motiv de ruşinare, iar mizeria spirituală – motiv de mândrie.

Acum e la modă să nu mai fii virgină, să-ţi înşeli partenerul/a, să fumezi, să înjuri, să spui minciuni, să divorţezi ori de câte ori îţi trece prin cap, să fii hoţ în lege etc.

Dezolant.

Un câine este socotit cu adevărat bun atunci când acesta este, de fapt, rău, şi-i considerat rău atunci când este bun: adică nu latră, nu muşcă, nu atacă. În percepţia bolnavă a individului contemporan, oamenii sunt categorisiţi în buni şi răi exact precum în cazul câinilor. Eşti considerat bun fiind rău şi eşti rău fiind bun.

Recent, un pastor din SUA a dat foc cărţii sfinte a musulmanilor: Coranul. Un om cu Dumnezeu în suflet niciodată nu ar da foc unei cărţi pe paginile căreia se vorbeşte despre acelaşi Dumnezeu în care pretinde el că crede. În inima acelui pastor nu există Dumnezeu. Dumnezeu nu există nici în inimile celor câteva sute de protestatari afgani care, ieşind să-şi apere Coranul, au asasinat cel puţin paisprezece indivizi, printre care şi românul Filaret Moţco, care ocupa funcţia de locţiitor al şefului biroului de la Mazar-i-Sharif al Misiunii de Asistenţă a Naţiunilor Unite în Afganistan. Cine luptă în numele religiei nu întotdeauna este şi religios.

Spre deosebire de oameni, câinii nu au religie. Ei nu cred nici în Dumnezeu, nici în Budha, nici în Baha’u’llah. Totuşi, spre deosebire de oameni, ei sunt mai buni. Ei ne arată dragoste chiar şi atunci când noi îi tratăm cu ură.

În urma devastatorului cutremur din 11 martie 2011 din Japonia, posturile de televiziune prezentaseră în mai multe rânduri un câine ce suferise câteva răni. Prietenul său, tot câine, i-a stat încontinuu alături, nelăsând pe nimeni să se apropie de locul în care şedea suferindul. Câinii îşi apără nu doar stăpânul, ei se apără şi unul pe celălalt.

Omul, creat de Dumnezeu, îşi duce copiii la orfelinat, îşi duce părinţii în aziluri de bătrâni, bârfeşte cu şi fără motiv, violează, ucide… Oamenii sunt mai răi decât câinii.

Suntem în postul Paştelui. În această perioadă mulţi dintre noi, înainte să meargă la biserică să se pocăiască, să se împărtăşească, încearcă să se comporte puţin altfel de cum o fac de obicei. Unii mai ţin şi post, dar, în această epocă a „înţelepciunii şi a înţelepţilor”, postul a devenit mai mult un chin pentru stomacuri, iar sufletul… Cu toate acestea, ne considerăm credincioşi. Mergem la biserică şi încercăm să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dar cum să te împaci cu El, dacă tu nu te-ai împăcat cu sine? Ce folos că îţi pedepseşti stomacul cu pesmeţi şi covrigi, dacă sufletul ţi-l ghiftuieşti cu ură, cu invidie, cu gânduri imorale, cu mândrie, cu…, …

Câinii nu ţin post, totuşi sunt mai buni decât noi.

În ultimii ani se vorbeşte tot mai mult de „curăţarea” oraşelor de câini. Unele voci spun cu indignare că patrupezii sunt agresivi şi atacă oamenii. Ei nu atacă, ei se apără, se apără de răutatea noastră. Înainte să salvăm oraşele de câini, haideţi mai întâi să ne salvăm pe noi înşine.