Fiii înțelepciunii

0 comentarii


Adesea mă întreb ce este aia înțelepciune?! De ce unii oameni sunt înzestrați cu ea, iar alții nu? De ce vorbim atât de mult despre înțelepciune și despre imperioasa necesitate de a intra în posesia ei, de vreme ce putem supraviețui și fără ea? Ca să trăim nu avem nevoie de prea multă minte. Toți, oricât de mic sau de mare ne-ar fi creierul, respirăm să nu ne sufocăm, mâncăm să nu murim de foame, bem să nu ne uscăm de sete... Reguli simple, dar indispensabile muritorului de rând.

Dar, cu scurgerea ireversibilă a timpului și a vieții din perisabilul meu trup, am înțeles că toate aceste lucruri legate de respirație, de băut și de mâncat sunt, de fapt, niște simple reguli urmate, nicicum doar de oameni, ci și de păsări și-animale, adică de curci și rațe, de boi și vaci, de cai, măgari, purcei…

Înțelepciune, așadar, nu este fapta omului care este identică cu cea a animalului din grajd sau din pădure, ci fapta, decizia, concluzia care sunt numai ale noastre și ale nimănui altcuiva.

Ceea ce ne face să fim altfel decât dobitoacele pământului se numește înțelepciune, sau cel puțin frântură din ea.

Înțelepciunea, în fond, nu are nicio legătură cu stomacul sau cu poftele carnale ale noastre. Totodată, înțelepciunea nu are legături genetice cu animalul dinlăuntrul nostru. Înțelepciunea este seva spiritului, a sufletului și a neadormitei minți din noi.

Înțelepții cei Mari văd cu ochii minții omul din animale și animalul din om. Ei văd belșug în sărăcie și sărăcie în belșug. Înțelepții nu mulțumesc niciodată aerului pentru că există, ci nasului și gurii că le dau posibilitatea să respire existentul aer. De n-am avea nas și gură, oare ce rost ar mai avea aerul din jurul nostru? Ei nu mulțumesc frumuseților naturii că există, ci ochilor că le permit să vadă aceste frumuseți. Înțelepții adevărați nu se minunează, nici nu-și pleacă genunchii în fața propriei priceperi nesfârșite, ci lui Dumnezeu, pentru că le-a dat și lor un spirit luminos.

Să fim așadar ființe înțelepte, dragii mei, căci să respire, să bea și să mănânce pot și animalele… Înțelepciunea este unicul lucru ce ne face diferiți de ele.
 

Pe cine să nu mai votați la următoarele alegeri

2 comentarii


Peste câteva luni în Republica Moldova vor avea loc noi alegeri parlamentare. Patru ani de democrație liberală sau de liberalism democrat s-au scurs pe neobservate. În acest răstimp, policroma coaliție de guvernământ a reușit să-și adjudece statutul de cea mai criminală și mai coruptă guvernare liberal-democrată din RM de la independență încoace. A furat ce a mai rămas de furat. A vândut ce a mai rămas de vândut. Ne-a amăgit așa cum nu a reușit nimeni să ne amăgească.
În scurt timp, aceiași vânzători, hoți și mincinoși vor reveni în fața noastră cu noi promisiuni și proiecte de eradicare imediată și eficientă a sărăciei.
Dar este posibil ca Iuda, care l-a vândut pe Iisus, să devină Mântuitor? Că să mă exprim cu alte cuvinte, este posibil ca o gloată de nenorociți, care au vândut rusului Banca de Economii și Aeroportul Internațional Chișinău, să ne scape țara de sărăcie, de depopulare completă? Este posibil ca o guvernare ce a deposedat statul de cele mai importante proprietăți, oferindu-le pe furiș rușilor, să provoace, să relanseze dezvoltarea economică a țării?
Așa ceva este o utopie!
Așa ceva nu este cu putință!
Vânzătorii de țară nu sunt în stare să devină eroi!
Eroii își dau viața pentru țara lor, iar lașii își omoară țara ca să-și salveze viața sau ca să-și umple buzunarele cu arginți. Ce fel de oameni avem noi în fruntea țării?! Parlamentul Republicii Moldova s-a transformat într-o maternitate unde se nasc urmașii lui Iuda. Unde se nasc vânzători de țară. Ființe fără demnitate.
Vladimir Filat, Marian Lupu, Ion Hadârcă, Vlad Plahotniuc și majoritatea celor din actuala coaliție de guvernământ, care au fost la curent sau au votat vânzarea/oferirea pe tavă a Republicii Moldova Rusiei (BEM și Aeroport), nu sunt în stare să facă lucruri bune pentru această țară. Această guvernare așa-zisă pro-europeană s-a oligarhizat. Suntem conduși de oameni bogați cu interese personale, de inși care tind cu orice preț să-și păstreze avuțiile sau să și le mărească prin minciună.
La alegerile care sunt tot mai aproape să nu votați sus-numiții, să nu votați partidele lor. Ceea ce au făcut ei cu BEM-ul și aeroportul sunt argumente cât se poate de concludente privitor la felul lor incorect de a conduce țara, la încercarea lor de a deposeda RM de patrimoniul său, acutizând astfel dependența noastră față de Federația Rusă în pofida faptului că tindem să ne integrăm în Uniunea Europeană.
„Datorită” lor Rusia a pus din nou mâna pe RM fără să tragă un glonț. RM aparține Rusiei încă de anul trecut. Rămâne doar să vină Putin la Chișinău, iar cei de la guvernare vor fugi ca niște cai de curse la aeroport să-și întâmpine stăpânul cu pâine și sare.
Probabil că vă întrebați pentru cine să votați.
Votați partidele unioniste.
Ele ne oferă șansa pe care nu ne-au oferit-o până acum celelalte partide.
Reunirea este salvarea noastră. Unica salvare. Hoții vor intra în pușcărie, iar noi în sfârșit vom ieși de sub piciorul Rusiei. În sfârșit vom porni pe calea dezvoltării și a libertății.
Trezește-te, drag popor, căci din cauza adormirii tale suferim noi, cei care nu dormim.

Londra - epistolă de pe Tamisa (pamflet)

0 comentarii


Despre vulpile din orașul Londra am scris nu o singură dată. Săptămâna trecută am văzut una unde nu m-aș fi așteptat vreodată – pe calea ferată. Fugea în calea trenului, încât ajunsei să cred că vrea să-și pună capăt vieții. Totuși, când a înțeles că trenul este mai sprinten decât ea, a sărit de pe șine și s-a afundat în desișul de vizavi. După cât de mare era viteza vulpii și pe cât de deși erau copacii din fața sa, mă îndoiesc că a scăpat neșifonată. Azi însă, am văzut nu una, ci două. Se hârjoneau îndrăgostite pe o stradelă liniștită.

Vulpile londoneze sunt un fel de maidanezi bucureșteni sau de ce nu, de Chișinău. Umblă nestingherite prin oraș, precum umblă azi evreii pe străzile Berlinului lui Merkel, cândva bântuit de antisemitul Hitler. Dorin Chirtoacă sau Sorin Oprescu sunt cât se poate de trecători, de temporari…sau, cu alte cuvinte, călăii vin și pleacă, iar victimele continuă să-și trăiască viața în pofida prigonirii.

Un cunoscut de-al meu, venit la Londra pentru prima dată, a văzut, ieșind într-o dimineață devreme din casă, la interval de numai câteva minute, tocmai trei vulpi. Cât despre oameni – nu apucase să vadă nici unul. Prima concluzie pe care a tras-o fusese că Londra este un oraș locuit de animale, mai ales că între timp zărise pe gardurile din preajmă și câteva mâțe zdravene și lente.

Dacă am ajuns la capitolul lentoare, atunci trebuie să știți că în orașul Londra există nici mai mult, nici mai puțin tocmai/doar două tipuri de melci. Primii sunt melcii-melci, care se târăsc pe garduri, pe pământ sau pe pantofii oamenilor care așteaptă autobuzul în stațiile mărginașe ale Londrei, iar celălalt tip de melci sunt sau este, chiar nu contează dacă folosi-vom singularul sau pluralul, popularul overground – un tren vopsit preponderent  în galben și albastru, care amintește oricărui cunoscător de steaguri, de cel al vecinei noastre Ucraina. Pe cât de repede se mișcă Ucraina spre măreața Uniune Europeană, la fel se mișcă overgroundul londonez dintr-o stație în alta.

Să-ți ieși din minți, nu alta.

Oriunde privești prin Londra, vezi case, garduri, poteci ș.a.m.d., făcute doar din cărămidă. Imaginile sunt mirifice, de basm. Se zice că pe cât de mult iubesc englezii cărămida, pe atât de mult iubesc ai noștri sărăcia. Pentru unii oameni este nespus de greu să renunțe la vechile iubiri.

Aș mai avea multe să vă spun, dar a venit overgroundul și trebuie să plec. :)

Pe curând!

Despre bunătate...

0 comentarii


Ca să fii bun, nu trebuie să fii neapărat membru al unei religii, al unui cult religios… Bunătatea nu are religie… Unii se duc la biserică, dar nu sunt buni, alții sunt buni, dar nu se duc la biserică. Cine este mai aproape de adevăr? Cine este mai aproape de Dumnezeu? Cel care cunoaște învățăturile Domnului, dar nu le urmează sau cei care le urmează, dar nu le cunosc?!

Uneori...

4 comentarii
      Uneori... Uneori, chiar dacă este peste puterile noastre, ar trebui să uităm... Să uităm tot răul pe care ni l-au pricinuit ceilalți. Chiar dacă noi i-am ajutat de nenumărate ori, i-am sfătuit, i-am încurajat, i-am iubit frățește, iar ei ne-au trădat în cel mai mârșav mod, noi trebuie să uităm. Să nu uităm doar trădarea lor, ci și pe ei, trădătorii. Să uităm de ei pentru totdeauna și să mergem mai departe.
...
      De-am muri de foame, să nu mai cerem în veci nicio coajă  de pâine de la cel ce ne-a trădat. De ne-am scufunda în mlaștina suferinței și a lipsurilor, să nu cerșim nicicând ajutor de la un trădător. Să învingem suferința cu demnitate. Să nu ne mai umilim în fața unui trădător. Să rezistăm, să luptăm, să ne înfigem unghiile în coaja destinului, să urcăm pe culmi, să trecem peste toate obstacolele, să învingem vânturile potrivnice nouă. Numai așa vom ajunge unde ne-am propus.

     Iar trădătorul va rămâne undeva în urmă.

     Să-i aratăm că ne descurcăm fără el, că nu ne trebuie ajutorul lui, că suntem cei mai puternici, cei mai tari, cei mai cu demnitate oameni din lume. Să-i arătăm că suntem niște luptători, niște samurai, niște spartani adevărați.

    Niciodată să nu purtăm pică trădătorilor.

    Ei nu sunt demni de ura noastră.