Fiii înțelepciunii (IV)

O țară lipsită de oameni înțelepți este asemenea unei fântâni fără apă. Înțelepții sunt acul busolei care indică adevărata cale pe care ar trebui să o urmeze un popor, o națiune. În acest secol al vitezei, când oamenii de pe diverse continente sunt despărțiți de un simplu clic, când scrisul pe hârtie aproape că a devenit o amintire, când distanța dintre naștere și moarte este micșorată temporal de nestăvilita noastră grabă, timp pentru meditație aproape că nu ne mai rămâne.

Înțelepciune însă înseamnă a opri timpul în loc și a te întreba cine sunt eu? De unde vin? De ce m-am născut? Cine a decis ca eu să mă nasc? Și dacă Cel ce a decis să vin în această lume, oare nu a avut El și un scop privitor la mersul meu pe acest pământ? Încotro merg? De ce fac ceea ce fac și dacă ceea ce fac este bine sau nu?...

Unul dintre mulții pași către înțelepciune l-am aflat citind cândva o parabolă. Un tânăr s-a dus la ușa unui înțelept bătrân și i-a zis franc că și el își dorește să devină înțelept. Bătrânul s-a uitat la el și i-a spus:

-          Bine. Eu voi închide ușa, iar tu vei bate în ea atâta cât va trebui.

Tânărul bătuse îndelung în ușă, însă bătrânul nu i-a mai deschis. Abia într-un târziu, înțeleptul decise că este timpul  să deschidă.

-          Cum te simți? îl întrebă bătrânul.

-          Mă simt de parcă aș fi un prost, i-a răspuns trist băiatul.

-          Bravo! Acesta este unul dintre primii pași către înțelepciune.

    
    Un înțelept adevărat, nu-și dă seama că este înțelept. Un înțelept adevărat crede despre sine că este cea mai lipsită de însemnătate ființă omenească. Pentru că, după cum afirmă marele gânditor român Richard Wurmbrand: „Putem privi multe lucruri, dar nu putem vedea ochiul cu care privim. Putem verifica orice idee cu excepția ideii cu care analizăm.”

Prin urmare, un veritabil înțelept habar nu are despre sine că este înțelept.