Trăim într-o lume plină de oameni triști… Triști și
neajutorați. Lipsiți de sprijin și de iubire…
Trăim într-o lume plină de oameni izolați, de oameni parcă
obișnuiți, dar care nu pot fi înțeleși de semenii lor.
Lacrimi. Lacrimi pretutindeni. Plâng oamenii mai mult ca
niciodată. Plânsul, durerea lor fără de sfârșit, mă dor enorm. Chiar dacă nu am
parte de prea multă fericire, câte o fărâmă
din ea aș da totuși la fiecare.
De vindecători de trupuri, mă refer la medici, e plină
lumea. În schimb, vindecători de suflete e greu peste măsură de găsit. Deși bisericile-s
pline de „creștini”, de slujitori ai Domnului, ele sunt goale de slujitori ai
oamenilor. Iisus L-a slujit pe Tatăl făcând bine oamenilor necăjiți, oamenilor
aflați în disperată căutare de creștinească mângâiere. Dar slujitorii Lui de
azi nu sunt și slujitorii noștri. Gândindu-se prea mult la Dumnezeu, ei au
uitat de turma necăjită. Iisus însă nu a uitat nicicând de turmă.
Un adevărat slujitor al Domnului nu uită niciodată de
ceilalți.
În biserica zilelor noastre se vorbește foarte mult
despre cum trebuie să fie un creștin și cum trebuie să se poarte cu semenii
săi. De mic copil, de când mă țin minte, se vorbește despre cum să fim, cum să
ne purtăm… Mereu ni se vorbește la viitor. Dar nu se spune nimic despre
prezentul nostru. Despre aici și acum.
Ce fel de creștin sunt eu acum? Cum sunt eu? Ce fac eu
pentru frații mei? Cu ce îi ajut? Am eu grijă de semenii aflați în suferință? Le
șterg lacrimile atunci când plâng în preajma mea?
Să uităm de viitor, pentru că viitorul nu există. El va
exista cândva, dar s-ar putea ca noi să nu mai ajungem să-l vedem.
Acum! Acum, frate! Acționează! Ajută omul pe care nu ai voit să-l ajuți până
acum. Fă acum ceea ce nu ai făcut niciodată până în această clipă: șterge-i
lacrimile celui care plânge, dă o bucată de pâine flămândului, o haină celui
dezbrăcat, un sfat celui care ți-l cere…
Deși nu faci niciodată bine, îți place să crezi despre
tine că ești bun creștin. Ce fel de creștin ești dacă nu ajuți pe nimeni
niciodată? Bunătatea ar trebui să devină rodul credinței tale. Credința fără
iubire și grijă frățească nu este credință.
Draga Nicule,
ReplyDeleteSa stii ca am citit acest text cu toata dragostea si stiu ca ai fost atat de deschis si sincer, imi place cum ai scris despre biserica de azi, credca bisericile mereu au fost asa...
Am o "daily" carte, citesc din ea in fiecare zi, ma inspira si ma incurajeaza sa merg cu tarie mai departe, am scris aici despre ea (http://liubacika.blogspot.co.uk/2014/01/walking-with-god-by-mmanser-mbeaumont.html) si sa stii ca dimineatza am citit despre biserica, si multe exemple cum Iisus a fost si cum e biserica. Mai toti considera biserica un obiect, o cladire... Biserica suntem noi, oamenii - acei care trebuie sa iubeasca si sa nu judece in nici un fel.
Sa stii ca sunt super incantata de subiectul de azi si voi continua sa actionez dupa puterile mele...
Cu mult drag,
Liuba
Salut, Liuba! Ma bucur ca ti-a placut ce si cum am scris. Spun lucrurilor pe nume, spun ceea ce vad, ceea ce simt. Deja mai mare incredere am in oamenii care se declara pagani, decat in cei care isi spun crestini. Crestinul adevarat se cunoaste prin faptele sale, nu prin vorbe.
ReplyDeleteAm accesat linkul pe care mi l-ai trimis. Cand voi cunoaste limba engleza mai bine, voi incepe sa citesc si eu in engleza.
Asa e, biserica suntem noi, oamenii, biserica nu este zidurile sau cupola. Lumea vorbeste necontenit despre Dumnezeu, religie, spiritualitate, credinta, biserica, mantuire, dar habar nu are de nimic.