Mortăciunile

4 comentarii
Dimineața, când urc în autobuz sau tren, observ în jurul meu stând pe scaune sau în picioare foarte multe mortăciuni. Mă uit la ele ca într-o oglindă. Da. Știu bine că și eu sunt una dintre mortăciunile despre care vă vorbesc. Unicul semn de viață pe care îl observ la ele este mișcarea repetată a degetului pe ecranul telefonului mobil. De n-ar avea telefonul în mână ai crede că sunt aproape toți morți, și nu de azi sau ieri. Rutina și trezitul matinal ne nenorocește. Suntem niște epave omenești din care viața s-a scurs cu mult timp înainte ca medicii să semneze certificatul de deces.

Suntem niște ruine ce au credința falsă că trăiesc. Unde mai pui că așa, în starea aceasta de existență chinuită, care echivalează fără pic de exagerare cu inexistența, ne mai și facem planuri de viitor. Despre ce fel de viitor poate fi vorba când noi abia de răsuflăm? Când abia de ne mișcăm osemintele! În clipa în care ceasornicul  ne dă de veste că e ora de trezire, ne vine să ne lovim cu ceva în cap sperând să scăpăm de realitatea ce ne stă în față. De la o vreme încoace adevărata mea viață începe când mă culc. Atunci trăiesc cel mai frumos. Și revin la moartea zilnică anume în clipa în care mă trezesc.

În fiecare dimineață trec pe lângă un bătrân ce-și duce traiul într-un scaun cu rotile. Stă pe marginea trotuarului, în fața casei, și zâmbește oricărui trecător. Zâmbește și mai și salută mortăciunile ce-i trec prin preajmă. Uneori chiar mă crucesc de unde oare un om fără picioare are atâta entuziasm și optimism în trupul său?! De unde?! De unde, de vreme ce eu și alte milioane de oameni din jurul meu privim la această lume ca la un coșciug imens? Avem mâini, picioare și toate celelalte mădulare, dar ne purtăm de parcă n-am avea niciunul.

De ce invalizii, de ce bolnavii par să fie uneori mai vioi și mai zâmbăreți decât ceilalți? Chiar e posibil ca infirmitățile să constituie motivele din care trupurile lor emană viață? Iar eu credeam că adevărata viață, mă refer în mod special la vioiciune,  se găsește în trupurile sută la sută sănătoase. 

Nu. Se pare că uneori trupul nostru, așa sănătos cum este, se dovedește a fi prea mare pentru ca viața să aibă forța necesară să se manifeste plenar. Uneori pierderea ei, a sănătății sau infirmitățile (pierderea unei mâini, a unui picior, a vederii etc.) silesc viața să se retragă din acele extremități ale corpului spre centru. Adică în inimă. Concentrată în inimă, abia atunci începe viața să pulseze, să ne facă să plutim și să zâmbim.

Nu știu…

Până voi fi aflat răspunsul la toate aceste întrebări, voi continua să-mi trăiesc viața așa cum o trăiesc acum. Adică ca o mortăciune…


Dar voi?!

Legea Atracției - frizerul

0 comentarii
Nu știu ce mi se întâmplă, însă de la o vreme mi se cam face rușine să ies din casă. Nici prin fața oglinzii nu prea am curaj să trec… Am stat mult și m-am gândit care o fi originea rușinii mele și abia într-un târziu mi-am dat seama că vina o sta poate în faptul că de trei luni nu am mai trecut pragul unei frizerii. Cel puțin, ideea asta mi-a venit într-o seară, pe la aprinsul lumânărilor, când am îndrăznit să ies în stradă fără să pun ceva pe cap. Reacția trecătorilor a fost una pe măsură. Se uitau la coama mea de parcă aș fi fost leul Alex din Madagascar. Alții în genere, se uitau la mine ca la un bivol scăpat din țarcuri sau din prerii ce-și poartă copitele nestingherit prin urbe.

Azi însă, pentru că deja îmi este imposibil sa ascund sub căciulă mițele-mi câlțoase, am decis că trebuie să fac o schimbare în viața mea. Dar, ca să fac această schimbare, trebuie sa-mi înving rușinea de-a ieși din casă că, de, sinceri să fim, uneori atât de încâlcită și vâlvoiată ne este șevelura, încât până și în fața unui frizer nu ne încumetăm să mergem așa.

Am ajuns în starea asta de împădurire capilară excesivă nu din vina mea. Ci, din vina unui incendiu de acum două luni care a făcut scrum frizeria la care mă duceam de obicei. Și, de atunci, mi-am jurat că până nu se redeschide frizeria, nu voi merge nici mort în altă parte. Eu capăt foarte greu încredere într-un frizer . Iar la acea frizerie lucra un polonez bătrân și talentat care pur și simplu făcea minuni din câlții mei.

Azi totuși, am decis să-l trădez. Altfel nu se mai poate. Că până și căciula mi-a devenit prea mică când trebuie să bag în ea zbârlitu-mi crâng. Unde mai pui că vine primăvara și, o tușinare, nu strică niciodată.

Am mers îndelung pe străzile Chicago-lui până să găsesc o frizerie deschisă. Am dat buzna înăuntru, că tocmai se apropia de mine un pâlc de domnișoare și nu am vrut să fiu comparat din nou cu vreo lighioană africană că, de, chiar de mi-am pus căciulă, aceasta oricum luase forma coamei. Vă închipuiți deci cât de șic arătam. De parcă o-i fi fost frate drept cu Samson, în caz că-mi este permisă asemuirea cu o ființă omenească.

Înăuntru, surpriză mare. L-am reîntâlnit pe bătrânul polonez. El m-a tuns. Ce naiba căuta el în frizeria aia în care am nimerit accidental?!

Și să mai zică cineva că Legea Atracției este o invenție banală.


Nu. Să știți că, datorită acestei legi, întotdeauna vom găsi lucrurile care, la rândul lor, ne caută pe noi.

Păpușarul și Reunirea

1 comentarii
Vladimir Plahotniuc, personajul malefic și atotputernic care a transformat Partidul Comuniștilor dintr-o corabie ce părea să nu se scufunde niciodată, într-o epavă, iar epava botezată Partidul Democrat, pe care a scos-o de la fundul mării punând-o din nou să alunece pe valuri, are șanse să facă pentru Republica Moldova lucruri mult mai mari decât acestea.
În anul 2009, hegemonia Partidului Comuniștilor în spațiul politic moldovenesc, dacă este să ne aducem aminte, a fost întreruptă anume de implicarea nemijlocită a Păpușarului care, prin plasarea inspirată a comunistului Marian Lupu în fruntea Partidului Democrat, a oferit șansa istorică forțelor politice de dreapta să realizeze majoritatea parlamentară și să îndrepte pașii RM către Europa, către marile civilizații ale lumii.
Atunci Vladimir Plahotniuc fusese văzut de o parte semnificativă din alegători, drept un salvator al națiunii noastre. Probabil că așa a și fost.
Între timp, acel Plahotniuc, care dintr-o singură lovitură a făcut knockout Partidul Comuniștilor, a reușit să-și șifoneze serios imaginea, atât pe plan intern, cât și internațional. Totul a început, probabil, cu cazul Sorin Paciu, ucis la acea partidă de vânătoare din Pădurea Domnească. Atunci am înțeles clar în buzunarul cui stă justiția moldovenească și în interesul cui acționează aceasta. De atunci și până astăzi, acest personaj sumbru, cu veleități de păpușar, și-a fortificat o imagine de mare manipulator, de individ fără scrupule care, ca să-și realizeze ambițiile și să-și apere spatele, a pus în slujba sa atât justiția, cât și o armată impunătoare de jurnaliști. O fi moldoveanul naiv și ușor de amăgit, dar cine este de fapt acest Vladimir Plahotniuc, cred că s-au convins deja aproape toți.
Plăcuta surpriză din 2009 cu aducerea forțelor democrate la putere s-a transformat, între timp, într-o mare deziluzie. Plahotniuc a dezamăgit profund. De-o fi singurul… Filat a fost o dezamăgire la fel de mare pentru noi. Ghimpu, chiar dacă nu este oligarh și nici hoț la drumul mare, a dezamăgit și el într-un anume fel. În fine…
Acum când toți și-au dat arama pe față, iar poporul a ajuns să-i cunoască și la chip, și la suflet, ai zice că unica soluție este să ne debarasăm de toți o dată și să aducem la putere o elită politică nouă. Dar oricât am vorbi noi de acea elită cinstită și neprihănită, ajungem să vedem că în politicul nostru se învârt mereu aceleași mutre. Nici chiar Sturza nu este o figură nouă.  
Întrucât poporul nostru nu are putința și nici ambiția necesară ca să schimbe personajele acestea hâde și mizerabile, am putea cel puțin, așa cum se și încearcă parcă, schimbarea modului lor de a acționa.
Cum?!
Cheia adevăratei schimbări în țara noastră stă în mâinile lui Vladimir Plahotniuc. Influența și capacitățile sale manipulatoare sunt incontestabile. În afară de o parte importantă din instituțiile statului, el are în propriul buzunar mai bine de jumătate dintre deputații din Parlamentul Republicii Moldova. Ai zice că este atotputernic. Pe termen scurt așa este. Pe termen lung însă, Plahotniuc își dă bine seama că șansele sale de a ajunge după gratii cresc vertiginos. Este cu neputință să ții captiv un stat prea multă vreme. Mai devreme sau mai târziu, Plahotniuc și mulți alți încălcători de lege oricum vor ajunge la pușcărie. Pe de altă parte, toți acești pușcăriabili mai au o șansă să devină eroi naționali. Da! Istoria uneori este foarte îngăduitoare și iertătoare.
Să nu ignorăm faptul că Reunirea cu Țara Mamă este inevitabilă. Doar că nu știm exact când va avea loc. Însă pușcăriabilii noștri, care sunt mulți în parlamentul de la Chișinău, o pot înfăptui în cel mult câteva luni. Este vorba de votul majorității deputaților ca acest lucru să se întâmple. Totuși, ținând cont de vulnerabilitatea deputaților noștri în fața legii, respectiv în fața DNA-ului românesc, aceștia au șansa să negocieze, fie public, fie prin tufișuri, cu autoritățile românești absolvirea lor de orice păcat în fața legii înfăptuit până în momentul votării în parlament a Reunirii Republicii Moldova cu România. Totodată, deputaților care vor vota pentru unire, mai ales că unii dintre ei, mă refer la cei din fracțiunea liberală, chiar merită, să li se asigure, în scris, până la noile alegeri, câte un loc de deputat în legislativul român.
Absolvirea de păcate și asigurarea unui fotoliu, ar garanta votarea, la Chișinău, a Reunirii. Asta, probabil, este ultima șansă a pușcăriabililor din politicul moldovenesc. Ori aleg intrarea în istorie ca niște adevărați eroi, ori vor ajunge, pentru că au ales să rămână niște scursuri, la pușcărie.
Inițiativa, în acest caz, trebuie luată, cred eu, de autoritățile de la București. România, de ani buni, este prea timidă când vine vorba de adjudecarea pământului care, istoric și moral, îi aparține. Este nevoie de mai multă insistență din partea ei. Regulile jocului pot fi dictate anume de partea română, iar PL, cât și o parte importantă din deputații pătați de la Chișinău, oferindu-li-se grațierea și câte un fotoliu de deputat, vor vota Reunirea.
  PS. Unii vor invoca faptul că este nevoie de un referendum ca să aflăm poziția poporului vizavi de o asemenea inițiativă. Dar să nu uităm că Parlamentul de la Chișinău a votat sute, poate mii de legi fără să se consulte cu poporul, chiar dacă aceste legi erau îndreptate împotriva acestuia. Cât despre Reunire, aceasta este ultima șansă a noastră. Ultima… Iar poporul o va accepta cu bucurie. Cât despre minoritățile ce ne populează pământurile, se vor conforma voinței majorității. Pentru că atât ele, cât și noi, înțelegem bine că ieșirea din mizeria în care ne aflăm de zeci de ani, poate fi realizată doar prin Reunire.

  Plahotniucule, ești băiat matur și deștept. Nu ezita să faci istorie, imortalizându-ți numele! Bănuiesc că ești conștient de faptul că Reunirea stă în mâinile tale acum. Și, ca să știi, noi, poporul, suntem pregătiți să te iertăm pentru toate relele pricinuite acestei palme de pământ.  Iertarea ta se ascunde în Reunire.
Nu-ți irosi șansa. Joacă-ți ultima carte cu inteligență.

Și, totuși, există Dumnezeu…

0 comentarii
I-aud din când în când pe unii spunând că nu există Dumnezeu. Că viața pe pământ e o bizară întâmplare, iar credința nu-i decât apogeul slăbiciunii ființei omenești. Că dacă ar fi existat un Dumnezeu, lumea nu ar fi arătat azi așa. Ci ar fi fost una perfectă, fără războaie, fără conflicte, fără vrajbă între oameni și popoare.
În adolescență, la fel ca mulți contestatari ai divinității și ai adevărurilor biblice, am fost foarte confuz privind existența Lui. Prima carte pe care am fost tentat s-o scriu, ar fi trebuit să aibă subiectul axat anume pe inexistența lui Dumnezeu. Dar…, din fericire, nu am mai apucat s-o scriu.
Oare este posibil să existe niște atei mărunți și anonimi și să nu existe un Creator atotputernic? Sună ciudat, nu?! Pentru că nu poate exista o creație, fără ca aceasta să aibă un creator al ei. Este ca și cum am vorbi despre existența unei cărți pe care nu a scris-o niciun scriitor sau despre o mașină, un avion etc., pe care să nu le fi construit nimeni. Nimic nu apare din nimic. Absolut nici un lucru din această lume nu poate fi luat drept un rod al întâmplării. Existența a ceva anume se datorează nemijlocit voinței cuiva.
Mai mult de atât, credința în Dumnezeu nu este o slăbiciune, ci o necesitate a sufletului. Sufletul tinde mereu spre o apropiere de Cel ce l-a creat. Doar că de multe ori, rătăcit și ispitit de Satan, ajunge să se îndepărteze de Creatorul său.
Mereu avem nevoie de miracole ca să credem în El. Recunosc că și eu am fost mulți ani la rând un Toma fără de credință. Sufletu-mi voia credință, iar rațiunea-mi cerea dovezi. Cât mai multe dovezi ca să ajung într-un sfârșit la certitudinea că religia nu este o invenție umană lipsită de adevăr și fundamente. Este greu să crezi în Cineva pe care nu Îl vezi. Mai ales când ești tânăr și vrei să-ți alegi o cale pe care s-o urmezi. Anume aparenta invizibilitate a lui Dumnezeu creează atâtea controverse și dispute între atei și credincioși.
Cineva zicea că dacă voiești să-l vezi pe Dumnezeu, nu ai decât să te uiți la un om din preajma ta. Cică Dumnezeu ni s-a dăruit fiecăruia dintre noi câte o fărâmă. Este minunat, nu? Oare nu este mai bine să privim la o creație atât de măreață precum este omul sau, de ce nu, natura, universul și, privindu-le, să-L distingem pe Dumnezeu? Precum bebelușii seamănă de obicei cu părinții lor, la fel toată creația seamănă leit Creatorului ei.
În vara anului 2010 am ajuns pentru prima dată în viața mea în apropierea Cercului Polar de Nord. În acel îndepărtat colț de lume, ce poartă numele de Republica Komi, parte componentă a Federației Ruse mi-a fost dat să aud multe istorioare ciudate. Una dintre ele însă, m-a marcat profund. Istorioara pe care am să v-o relatez în rândurile ce urmează, este legată exclusiv de satul Filippovo situat pe malul râului Ţilma care, la rândul său, nu-i decât unul dintre numeroşii afluenţi ai râului Peciora. În acest sat locuiesc mai mulţi bătrâni decât tineri. Băieţii şi fetele, așa cum se întâmplă de când e lumea și pământul, au plecat care încotro a putut, lăsându-şi părinţii de unii singuri. Din cauza situaţiei demografice precare numărul populaţiei scade vertiginos în sătucul acesta. Bătrânii pleacă-pleacă, iar tineri care să lase urmaşi sunt prea puțini… Problema sătenilor este că cimitirul se află de partea cealaltă a râului. În perioada caldă a anului ei transportă defuncţii cu bărcile, iar când e frig, duc sicriul pe gheaţă. Se întâmplă însă, an de an, ca timp de câteva luni, râul să devină total impracticabil. Nimeni nu-l poate traversa, nici cu barca, nici pe gheaţă. În acea perioadă a anului râul Țilma ori abia îngheață, ori se dezgheaţă. Iată de ce nimeni nu se încumetă să treacă cu un sicriu printre sloiurile mişcătoare de gheaţă. Este foarte riscant. Dar nici nu este nevoie ca cineva să-și riște viața. De ce? Pentru că anume în această perioadă a anului, în satul Filippovo niciodată nimeni nu moare. Niciodată!
Anume prin lucruri de acest gen care, de altfel, nu sunt deloc puține, ni se confirmă existența lui Dumnezeu și intervenția Sa în viața de zi cu zi a societății umane. Cine nu crede că există Dumnezeu, să meargă la Filippovo să se convingă de unul singur.
Totuși, decât să cheltuim sume enorme pe călătorii până la Ierusalim, la Medjugorje sau la Fatima ca să vedem minunile mult-râvnite de noi, mai bine să apelăm la Cartea Sfântă. Pe paginile aceste cărți vom descoperi mii de miracole care s-au întâmplat de-a lungul timpului în lume și care, de ce nu, se mai întâmplă și astăzi.



Suflare moldovenească în țara dintre ape

0 comentarii


De la ’90 încoace cetățenii Republicii Moldova, siliți de sărăcie și șomaj, s-au lăsat duși de valul emigrării hăt departe de hotarele plaiului natal, renunțând cu o relativă ușurință la mămăliga și la brânza strămoșească. Iar despărțirea de cei dragi și traiul printre străini au devenit de-a lungul timpului o obișnuință cât se poate de firească pentru ei. Cu traista pe umăr, ei au reușit să cucerească rând pe rând noi și noi spații geografice: orașe, sate, insule îndepărtate… Marea Britanie nu este o excepție. Mai cu seamă Londra, unul dintre cele mai mari orașe ale Europei, cu o populație de peste 8 milioane de locuitori. Pentru comparație, Republica Moldova, fără Transnistria, are numai trei milioane și jumătate. În acest oraș-stat, cu tradiții și o istorie bogată am ajuns și eu de câtăva vreme.
Orașul este foarte colorat. Mă refer în primul rând la străzi, la case și… la oameni. Plimbându-te prin Londra, ai impresia că ai ajuns în Africa, în Asia sau în Estul Europei. Români, bulgari, polonezi, indieni, chinezi, algerieni… Cineva mi-a spus că a văzut recent și o ceată de pigmei. Eu unul încă nu am văzut.
Aici se circulă pe partea stângă, iar mașinile sunt cu volanul în dreapta. Inițial ți se creează impresia că totul este invers, cu picioarele în sus. La început nu-mi plăcuseră deloc aceste diferențe însă, văzând că nimănui nu-i pasă de părerea mea, le-am acceptat.
Transportul metropolitan este foarte bine pus la punct. Bicicleta, autobuzul, metroul sau trenul… Totuși cel mai ieftin mod de deplasare prin Londra este mersul pe jos. Acest „mijloc de transport” este popular mai ales printre nou-veniți, care încă nu au un loc de muncă sau bani de abonament. În acest fel am reușit și eu să rup câteva perechi de teniși.
Economia înalt dezvoltată, medicina gratuită și democrația sunt doar câteva dintre motivele de bază care au determinat un număr atât de mare de imigranți să vină în această țară. Prioritatea statului este cetățeanul, iar prioritatea cetățeanului este să respecte legile statului. Încrederea reciprocă a generat o dezvoltare durabilă a Marii Britanii.
Dacă e să aruncăm o privire sumară asupra obiectivelor turistice ale Londrei, Big Ben, London Eye, Tower Bridge etc., sunt doar câteva dintre cele mai populare și mai vizitate locuri ale metropolei de pe Tamisa. Londra însă este și un oraș al inumerabilelor gratuități. Mă refer în special la un număr semnificativ de muzee unde intrarea este liberă. Este vorba de British Museum, Natural History Museum, National Galery, National Maritime Museum, Imperial War Museum etc.
După cum am mai spus, printre milioanele de imigranți veniți aici s-a strecurat și un număr semnificativ de moldoveni-basarabeni. Îi recunoști foarte ușor. După vorbă, după port. Adesea ne recunoaștem din priviri. Majoritatea a venit aici să muncească: construcțiile, curățenia, clonarea cardurilor bancare sunt doar câteva dintre activitățile zilnice ale conaționalilor noștri. Dacă pe stradă sau prin centrele comerciale auzi la tot pasul vorbă pruto-nistreană, atunci prin muzee ar fi un adevărat miracol să întâlnești vreun concetățean de-al nostru.