Fiica unui evreu român - prima femeie Președinte al unui stat din America de Sud

Janet Rosenberg Jagan, s-a născut pe 20 octombrie 1920 în orașul Chicago într-o familie de imigranți. Tatăl era evreu originar din România, iar mama evreică venită în SUA din Ungaria. 

În anul 1943, proaspăt măritată cu tânărul dentist sud-american Cheddi Jagan, student la Northwestern University, Janet pleacă în Guyana. Printre altele, Guyana este unicul stat din America de Sud unde engleza este limbă oficială.

Populația statului Guyana conform wikipedia:  40% -  indieni, 30 % - africani, 10 % - amerindieni  etc, etc. Populația albă în acest stat, fostă colonie britanică, este sub 0,5 %. 

În pofida faptului că Janet Rosenberg era cetățean al SUA, s-a implicat activ, alături de soțul său,  în viața politică din Guyana.  După ce a ocupat diferite funcții importante în stat, în ziua de 19 decembrie 1997 devine prima femeie Președinte al statului Guyana.

Fiica unui evreu român, născută în Chicago, devine președintă a unui stat sud-american unde populația alba este sub 0,5 %.

Janet Rosenberg Jagan este o personalitate fascinantă a secolului XX. A făcut istorie într-un colț de lume unde mulți nici în calitate de turiști nu îndrăznesc să meargă.

În același timp mă gândesc la politicienii noștri care, în pofida micimii lor, fără să fi făcut ceva memorabil pentru țară, își dau o importanță exagerată, așteptând aplauze și plecăciuni. Pe unii dintre ei îi văd zilnic vânzolindu-se pe facebook, dându-se cu părerea despre Covid 19, despre economie, politică, literatură. Dar este atât de evident că inșii ăștia sunt goliți interioricește de orice fărâmă de umanitate, de dorință de a schimba radical răul în bine etc. Sunt lipsiți de orice intenție sau motivație să se ridice peste colosala lor nimicnicie și să făurească lucruri mărețe. Moldova are nevoie de un Janet Rosenberg Jagan și în politică, și în cultură, și în economie etc. Adică de oameni care, chiar de-ar fi abandonați în pustiu sau într-o țară din lumea a treia sau a patra, vor ști și vor putea să construiască lucruri frumoase.

Centenarul Unirii la Chicago

În ultima vreme se atestă o creștere vădită a numărului de evenimente culturale organizate de și pentru basarabenii din zona orașului Chicago și de pe întreg cuprinsul Americii de Nord. Este un fapt îmbucurător că vedete din Republica Moldova ne calcă pragul nu numai de Paști și Anul Nou, ci vin și vin în valuri cu diferite ocazii, menținând și alimentând flacăra identității noastre vie. Dar, spre deosebire de toate aceste evenimente pe care le celebrăm, pe unele de secole, pe altele de milenii, există totuși o sărbătoare relativ tânără, dar de o importanță istorică incontestabilă, cea care marchează Centenarul Marii Uniri. Făurirea de la 1918 a statului unitar român. S-au scurs o sută de ani de atunci și constatăm cu tristețe că, în pofida unirii de atunci, azi suntem mai dezbinați ca niciodată. Prin urmare, acest Centenar ar fi nu numai despre Unirea noastră, ci și despre Dezbinarea pe care o trăim acum. Acest Centenar nu este numai despre ce s-a întâmplat acum o sută de ani, ci și despre ce, poate-poate, se va mai repeta odată, reparând ce a distrus cu tiranie URSS-ul. Este mult de lucru, deoarece avem de semnat nu doar un nou act al unirii, ci și de vindecat mințile bolnave ale demnitarilor noștri care au rămas cu URSS-ul în minte și în ADN chiar și după aproape trei decenii de independență.

Ei, bine! Să revenim la Chicago unde în data de 7 decembrie 2018 va fi marcat Centenarul unde cele mai luminate minți ale comunității noastre vor fi prezente, manifestându-și dragostea și atașamentul vizavi de românitatea și de unitatea noastră în general. Pentru că, la urma urmelor, Centenarul Unirii nu semnifică doar unitatea tuturor românilor, ci a tuturor etniilor care locuiesc de secole în țara noastră.

Vom avea doi oaspeți de excepție: interpretul arhicunoscut Cristofor Aldea Teodorovici și actorul mult-iubit de basarabeni Nicolae Jelescu. Așadar ne așteaptă o seară excepțională cu muzică și poezie.

Două personalități incontestabile.

Talentatul Cristofor Aldea Teodorovici, fiul marilor artiști basarabeni Ion și Doina Aldea Teodorovici, care ne alintă auzul de ani și ani cu melodiile sale pline de farmec și alinare, o va face indubitabil și de această dată la ceas aniversar.

Nicolae Jelescu este un actor-minune, care exprimă emoții și idei prin toate celulele ființei sale. Prezența sa scenică și energia pozitivă de sorginte divină pe care o răspândește în jurul său dezgheață și înmoaie cele mai împietrite inimi. Am avut chiar fericita ocazie să-l văd și să-l ascult pe Nicolae Jelescu la un spectacol la Chișinău. Aș da orice să-l revăd!

Evenimentul este organizat de Community of Moldovans in Chicago, organizație fondată și diriguită de Mariana Berbecaru.

Cu această ocazie, întrucât nu putem prinde un Centenar decât o singură dată în viață, am decis să dăruiesc Comunității Moldovenilor din Chicago 10 exemplare de carte pe care, la rându-i, să le dăruiască iubitorilor de cultură și literatură. Este vorba de romanul Coma, semnat de mine și publicat recent la Chișinău.

Emoții de neuitat tuturor participanților la sărbătoare și lectură plăcută celor care vor intra în posesia romanului!

Samuel Zemurray – businessmanul moldovean milionar din New Orleans, Louisiana

După aproape doi ani și jumătate de când nu am prea ieșit din orașul Chicago mi-am zis că e timpul să pornesc undeva. Orașul New Orleans din Louisiana, aflat în partea de sud a Statelor Unite ale Americii, fostă colonie franceză și spaniolă, a fost prima destinație care mi-a venit în minte. Unde mai pui că nu e atât de departe de Chicago (aproximativ 1500 de kilometri într-o singură direcție). După aproape 18 ore de șofat, timp în care am trecut prin Illinois, Missouri, Arkansas, Tennessee, Mississippi și Louisiana, am ajuns și în New Orleans, orașul din mlaștini. Până să intrăm în această urbe sudică, e vorba de câteva zeci de kilometri, am traversat un pod construit chiar printr-o baltă imensă de apă, înțesată de copaci mai mult uscați decât verzi.

La un moment dat mă întrebasem la ce bun s-au bătut francezii și spaniolii pentru aceste mlaștini fioroase, vizitate frecvent de uragane și inundații?!

Orașul este unul destul de frumos, mai cu seamă French Quarter-ul.

Iar stejarii seculari sunt cartea de vizită a orașului. Magnifici, cu ramuri uriașe care adesea coboară până la pământ.

Cât despre străzi și cimitire, predomină numele de origine franceză. În acest oraș multicultural, unde peste 60% din populație este de culoare, a locuit în secolul XX și un basarabean, sau mai bine zis un evreu basarabean, pe nume Samuel Zemurray, 

care a venit în SUA cu familia sa pe când avea doar 14 ani. Acest puști care a locuit inițial în Selma, Alabama, avea să crească și să devină unul dintre cei mai bogați și cei mai influenți businessmeni din New Orleans, respectiv din SUA. Afacerea sa, axată pe importul de banane din America Centrală, i-a adus profituri uriașe de-a lungul anilor. De aici i se și trage porecla de Sam the Banana Man. El a fost și un filantrop convins, făcând donații semnificative, inclusiv Universității Tulane din New Orleans. Ulterior Universitatea Tulane a intrat chiar și în posesia casei care a aparținut lui Samuel Zemurray. Acest conac impozant este și azi reședința rectorului în exercițiu al Universității Tulane din New Orleans. Am fost să văd cum arată această casă și am să v-o prezint și vouă.

Unele surse spun că Samuel Zemurray a fost un susținător activ al comunității evreiești, contribuind în diferite moduri la apariția și făurirea statului Israel.

În 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, Samuel Zemurray își pierde fiul, pe Samuel Jr., în Africa de Nord.

Acesta a avut și o fiică, Doris Zemurray Stone, care pentru o perioadă a ocupat funcția de director al Muzeului Național din Costa Rica.

În 1961, Samuel Zemurray pleacă la Domnul. Până să ajung la mormântul lui, am trecut mai întâi prin alte câteva cimitire din oraș. Am rămas cu impresia că oamenii de atunci investeau mai mulți bani în construcția propriului cavou, decât în construcția unei case.

Tradiție care se păstrează până în prezent. Dacă vă întrebați unde încap atâtea cavouri în oraș, păi să știți că nu se construiește câte unul pentru fiecare om, ci câte un cavou pentru toți urmașii unei singure familii. E foarte interesant obiceiul lor de înmormântare, pentru asta poate fi dedicat un capitol aparte.

Cât despre mormântul milionarului Samuel Zemurray, în care își mai dorm somnul de veci soția sa, fiul și o nepoată, este unul cât se poate de modest.

P.S. Întrucât numele fiului meu este Samuel, am fost plăcut surprins să descopăr că un purtător al aceluiași nume, Samuel Zemurray, pe deasupra și conațional de-al nostru, a lăsat urme adânci în istoria New Orleans-ului, orașul din mlaștini. 

Emigrarea nu este pentru oamenii slabi

Cunosc mulți americani care și-ar dori să se mute cu traiul peste hotare, dar nu au curaj. În schimb, fiecare al doilea moldovean ar pleca undeva departe, către necunoscut, fără să stea prea mult pe gânduri. Când nu ai nimic de lăsat în urmă, când ești frate drept cu sărăcia, atunci curajul este, neîndoios, de partea ta. Există însă dintre aceia care, stând acasă, la adăpostul unui salariu decent și a unei avuții cât de cât confortabile, îi critică pe cei evadați printre străini. Este ușor să-i critici pe cei plecați când tu ai ce mânca și cu ce să-ți hrănești copiii. Printre cei plecați mă număr și eu. Și de aici, din aceste străinătăți, văd foarte bine prin câte lupte sunt trecuți conaționalii noștri. Dacă nu ești puternic atunci nu ai nicio șansă să izbutești pe aici. Noii veniți adesea sunt socotiți de mâna a doua, iar tu, cel ce vrei să faci ceva în viața ta, trebuie să demonstrezi contrariul, că în pofida accentului și a prospețimii tale pe noile pământuri, însemni ceva și ai un cuvânt de spus. Unii mai devreme, alții mai târziu, dar reușesc până la urmă să se impună oriunde s-ar afla. În Moldova însă, unde cumetrismul e în floare, e ușor oricărei lichele să se manifeste. Aici, la mii de kilometri distanță de Nanul Plahotniuc, lucrurile stau altfel. Nu în zadar mulți dintre emigranți sunt încercați de un soi de indignare că cele mai multe dintre pușlamale stau cuminți acasă și fac carieră în pofida incompetenței lor. Dar, nu despre asta vreau să vă vorbesc în acest articol. Ci despre mine, cel ce face parte dintr-o generație de sacrificiu. Nu am regrete că am plecat. Dimpotrivă, sunt mândru că am părăsit Moldova. Nu vreau să mimez patriotismul. Nu vreau să mă dau mare naționalist și iubitor de țară. Îmi iubesc doar locurile unde am crescut și am copilărit, în rest să-mi bag piciorul. Pentru că dacă aș fi rămas acasă, probabil că azi nu aș fi fost tată ci, dimpotrivă, aș fi fost robul unui doliu fără de sfârșit. Probabil că piciul meu, care s-a născut prematur, de 1 kilogram și 270 de grame, nu ar fi avut nicio șansă la supraviețuire în Moldova. Aici însă, unde mă aflu eu, medicii au depus eforturi considerabile fără să-mi ceară un cent. Vreo șase săptămâni, seară de seară, am mers să-mi vizitez piciul care stătea sub supraveghere maximă, conectat la aparate în incubator. Bucățica aia de suflet de numai un kilogram a fost tratată regește de niște străini. I-au dat o șansă la viață, iar nouă, părinților, o șansă să ne bucurăm de el, de Samuel. 


Am început anul 2017 cum nu se poate mai greu, mai rău decât am încheiat anul 2016, dar a meritat. Unii chiar se minunau cum de am atâta putere să zâmbesc. Da, am avut putere. Fără job și cu o soție slăbită după naștere… Fără părinți sau rude alături… Ai fi spus că treburile noastre au ajuns la apusul lor și că nu mai există nicio șansă pentru noi. Dar, pentru că am nimerit într-o societate care îți oferă șanse necondiționat, am ieșit din mlaștină, am ajuns la liman. În afară de societatea în care mă aflu, un cuvânt greu de spus l-au avut prietenii noștri de aici. Prezența și suportul lor ne-au salvat.

Cei care stau în dosul sobei și debitează prostii, îi îndemn să-și lase culcușul călduț și să pornească spre țări îndepărtate. Apoi să emită idei legate de slăbiciunea și lașitatea celor care emigrează. 

Bună ziua, Al Capone

Cu părul grizonant și aruncat pe spate,

Cu ochi de viperă și sânge rece,

Tot cată-n jurul său cu disperare,

Pe cine să mai fure ori să frece.

Și-a tras în țarcul său numai lighioane,

Care să-i strige veșnic  osanale,

Care să-l lingă și să-l șteargă la TV,

De muci, de pipi și fecale.

Cu ciocul său de șoim înfipt în vâna țării,

De ani și ani tot suge, nimeni nu-l întrece,

Dar noi, poporul, îi dorim solemn

De la atâta supt să se înece.

Ce-o fi având în trupul său hain?

O piatră?! Demoni o cohortă?!

Sau unde-ar trebui să aibă suflet,

L-a înzestrat destinul cu o bortă?!

Dar toți nebunii și hapsânii lumii,

Ce fură, fură și se tot ridică,

Răsturnați vor fi nicicum de alți nebuni mai mari,

Ci de un David, de-o buturugă mică.