Povești de prin Chicago

Dintotdeauna mi-a plăcut să merg pe jos. Nenumărații kilometri pe care îi făceam zilnic încă în îndepărtata mea copilărie au fost un antrenament bun pentru picioarele mele. Chiar și astăzi, când nu mai sunt la fel de sprinten ca odinioară, în caz că îmi apare în față vreun deal, îl sui fără să clipesc. Într-o perioadă, când am făcut și un pic de sport, o întreceam la fugă, chiar dacă era vorba de cele mai semețe povârnișuri, până și pe Zorka – bătrâna și ofilita noastră iapă.

Dar au trecut acei ani și zile în care mă întreceam cu caii…

 De când am pornit în lume, am avut prilejul să străbat pe jos cele mai mari orașe ale mapamondului sau, dimpotrivă, cele mai fioroase sălbăticii ale nordului. Cand am ajuns în orașul Chicago, am înțeles că tot mersul acesta pe care l-am făcut eu cândva nu a fost în zadar. Mușchii de la picioare mi-au fost de mare ajutor aici, unde transportul public e o veritabilă tragedie. Inșii alde mine care nu iubesc șofatul, dar care nimeresc accidental în Chicago sau în alte orașe ale SUA, riscă să se învinețească de atâta ciudă și înjurături…Numai eu știu câți nervi am tocat… Numai eu știu câte milioane de cuvinte urâte am rostit… Chicago nu-mi oferea ceea ce mi-au oferit Parisul, Londra sau, de ce nu, Chișinăul – transport public cât de cât OK. În SUA trebuie să ai mașină, altfel nu reziști, nu te dezvolți. Mi-am dat seama de acest lucru încă de la bun început. Dar m-am încăpățânat și mi-am zis că voi rezista. Dar, pe zi ce trecea, paharul, pic cu pic, se umplea… Statul cu jumătățile de oră la - 20 de grade prin stații de autobuz; mersul îndelungat prin ploaie și zăpadă; târâitul sacoșelor cu produse alimentare pe kilometri întregi până  îmi simțeam mîinile rupându-se, dislocându-se sau degerând de frig…  - toate astea m-au nenorocit. Am avut bani destui să-mi cumpăr mașină de la bun început, însă orgoliul meu de a nu mă lăsa convertit la modul de viață american a fost mai puternic decât orice.

Într-o seară de decembrie, cu vânt puternic și o ploaie pe măsură ne-am dus cu nevasta la cumpărături. Se apropia Anul Nou și mi-am zis că merită să ne pregătim și noi un picuț de sărbătorile de iarnă. Am cumpărat ghirlande, lumânări cu arome îmbătătoare, jucării de brad, alte chițibușuri… Deja îmi imaginam ce atmosferă va fi în apartamentul nostru. Vânzătorul ne-a pus produsele în două pungi de hârtie și ne-a urat sărbători fericite. I-am mulțumit, i-am zâmbit și am ieșit afară. Eu țineam pungile, iar nevasta a desfăcut umbrela. Ploua infernal, vorba cântecului. O răfală de vânt tăbârâse brusc peste noi, întorcând umbrela pe dos. În timp ce încercam s-o repar cât de cât, un nou val de vânt amestecat cu ploaie se aruncase peste noi, rupându-mi umbrela de-a binelea. Am aruncat-o cât colea pe-un trotuar și am pornit în galop către stația de autobuz să ne ferim de stropii reci și denși. Pe panou era scris cu litere mășcate că autobuzul vine în 20 de minute. Am așteptat ”cu răbdare”, în pofida ploii care ne stropea necontenit. Trecuseră cele 20 de minute, iar autobuzul nu mai venise. Pe panou apăruse deja informația că autobuzul va veni în alte 20 de minute. Ne-a fost clar… Am ieșit din stația aia blestemată înjurând cu voce tare. Am pornit pe jos spre casă… Vreo 3 km stăteau în fața noastră, iar noi demult eram uzi leoarcă. Un nenorocit cu mașina trecuse cu viteză pe lângă noi, printr-o băltoacă, stropindu-ne și el. Firește, l-am blestemat și pe ăla. La un moment dat, în timp ce înaintam spre casă, precum Columb spre Lumea Nouă, am simțit că pungile ce le aveam în mâini devin din ce în ce mai ușoare. Hârtia din care erau ele confecționate se îmbibase cu apă și s-a rup, iar în urma mea stăteau întinse, pe trotuar, ghirlandele și jucăriile de brad, unele dintre ele sparte… A fost cea mai nasoală seară târzie din viața mea.

Pentru că Chicago este un oraș al șoferilor și mai puțin al pietonilor, uneori, pe unele porțiuni de drum nu găsești zare de trotuar. Uite că anume pe așa o porțiune de drum m-am pomenit într-o bună zi eu cu nevasta. Eram în apropiere de străzile Touhy și Cicero. Tot pe-acolo trece și o autostradă mare cu mii și mii de mașini. Eram în pantaloni scurți și cu rucsacul în spate. Alături de mine, îmbrăcată la fel de lejer, se afla nevastă-mea. Cald, soare, verdeață pretutindeni… Văzând că trotuarul se termină, am pornit să mergem pe partea carosabilă. Mașinile însă treceau cu viteza luminii pe lângă noi. Una dintre ele fusese cât pe ce să mă lovească cu oglinda. Conștientizând pericolul la care mă supun, am făcut un pas spre dreapta. Am călcat direct de pe asfalt pe un covoraș de iarbă verde și de ghizdei bine înflorit, gălbeneața lui amintindu-mi de ghizdeiul moldovenesc care acoperă dealurile noastre pitorești. Dar, peste câțiva metri florile s-au terminat și a început o pădure deasă și înaltă de pălămidă, scai măgăresc, brusturi și alte bălării. Am șovăit câteva secunde. Pe carosabil nu aveam de gând să mai revin, dar nici cale întoarsă nu voiam să fac. Mă pornisem undeva și aveam de gând să ajung acolo cu orice preț, în pofida tuturor obstacolelor. Așa că mi-am întins mainile în față, am ferit pălămida aia ghimpoasă și am pornit înainte. La trei metri distanță, paralel cu noi,i mergeau miile de mașini. Mulți dintre șoferi se uitau buimăciți la mine. De fapt se uitau doar la capul meu, pentru că numai acesta mi se vedea din iarbă. Despre nevastă-mea nici nu mai vorbesc...

În acea zi s-a umplut paharul…

Spre fericirea și salvarea mea, SUA mi-a ucis orgoliul transformându-mă dintr-un înfocat mergător pe jos, într-un șofer căruia, chiar dacă nu-i prea pasă de propriile picioare, măcar se gândește la picioarele nevestei. Dar, ca să ajung la volanul mașinii,a trebuit să trec mai întâi prin friguri, ploi și buruieni.

PS. Cei care vin în SUA și vor să se adapteze ușor, trebuie să urmeze regulile elementare ale societății americane. Altfel riscă să-mi urmeze calea care, vă asigur, nu a fost deloc ușoară.

Va urma