Fiii înțelepciunii

Adesea mă întreb ce este aia înțelepciune?! De ce unii oameni sunt înzestrați cu ea, iar alții nu? De ce vorbim atât de mult despre înțelepciune și despre imperioasa necesitate de a intra în posesia ei, de vreme ce putem supraviețui și fără ea? Ca să trăim nu avem nevoie de prea multă minte. Toți, oricât de mic sau de mare ne-ar fi creierul, respirăm să nu ne sufocăm, mâncăm să nu murim de foame, bem să nu ne uscăm de sete... Reguli simple, dar indispensabile muritorului de rând.

Dar, cu scurgerea ireversibilă a timpului și a vieții din perisabilul meu trup, am înțeles că toate aceste lucruri legate de respirație, de băut și de mâncat sunt, de fapt, niște simple reguli urmate, nicicum doar de oameni, ci și de păsări și-animale, adică de curci și rațe, de boi și vaci, de cai, măgari, purcei…

Înțelepciune, așadar, nu este fapta omului care este identică cu cea a animalului din grajd sau din pădure, ci fapta, decizia, concluzia care sunt numai ale noastre și ale nimănui altcuiva.

Ceea ce ne face să fim altfel decât dobitoacele pământului se numește înțelepciune, sau cel puțin frântură din ea.

Înțelepciunea, în fond, nu are nicio legătură cu stomacul sau cu poftele carnale ale noastre. Totodată, înțelepciunea nu are legături genetice cu animalul dinlăuntrul nostru. Înțelepciunea este seva spiritului, a sufletului și a neadormitei minți din noi.

Înțelepții cei Mari văd cu ochii minții omul din animale și animalul din om. Ei văd belșug în sărăcie și sărăcie în belșug. Înțelepții nu mulțumesc niciodată aerului pentru că există, ci nasului și gurii că le dau posibilitatea să respire existentul aer. De n-am avea nas și gură, oare ce rost ar mai avea aerul din jurul nostru? Ei nu mulțumesc frumuseților naturii că există, ci ochilor că le permit să vadă aceste frumuseți. Înțelepții adevărați nu se minunează, nici nu-și pleacă genunchii în fața propriei priceperi nesfârșite, ci lui Dumnezeu, pentru că le-a dat și lor un spirit luminos.

Să fim așadar ființe înțelepte, dragii mei, căci să respire, să bea și să mănânce pot și animalele… Înțelepciunea este unicul lucru ce ne face diferiți de ele.

Ne naștem oameni însă, cu trecerea timpului, mulți dintre noi se schimbă, se transformă… Aleg să fie orice, numai oameni nu. Prin urmare, relele din jurul nostru se întâmplă din cauza acutei lipse de înțelepciune.

Unii dintre noi asociază înțelepciunea cu bătrânețea sau bătrânețea cu înțelepciunea. Totuși, nu o singură dată am auzit expresia că bătrânii sunt ca niște copii. Copii?! Extraordinar! Dacă înțelepciunea aparține bătrânilor, iar bătrânii sunt în mintea copiilor, atunci ce sau cine sunt copiii?

Iisus le spune oamenilor că dacă își doresc să ajungă în împărăția Cerurilor, trebuie să fie cum sunt copiii. Iarăși este vorba de copii. Adică de originile noastre, de începutul începuturilor, de rădăcini… Copiii sunt puri, nevinovați. Ei sunt posesorii înțelepciunii inconștiente. Ei nu înjură, nu mint, nu bârfesc, nu urăsc… Ei sunt înțelepți fără să-și dea seama de înțelepciunea lor. Însă, cu trecerea anilor, mulți dintre noi se îndreaptă spre bătrânețe, lăsându-și înțelepciunea pe tărâmul îndepărtatei copilării.

Unii se vor întreba nedumeriți ce legătură are înțelepciunea cu credința. Să știți că faptele nobile, comportamentul exemplar, deciziile și sfaturile cele mai bune ale omului nasc din înțelepciune, nu din prostie. Un creștin adevărat este și înțelept. Căci înțelepciunea vine de la Dumnezeu.

Așadar, primul pas spre înțelepciune este să nu încetăm niciodată să fim copii. Pentru că Dumnezeu iubește copiii.

Rămâneți copii, dragii mei, chiar dacă de mult nu mai sunteți.

Al doilea pas către divina sau nepătata înțelepciune este modestia. Pentru că înțelepciunea fără modestie este pseudoînțelepciune. Să nu căutăm slava lumii pentru ceea ce spunem, facem sau gândim. Să nu căutăm lumina reflectoarelor, nici microfoanele jurnaliștilor. Să nu așteptăm aplauze și laude din partea lumii.

„Așa să trăiești pe pământ, ca și cum nu ai fi, dar la plecare să lași un gol în urma ta”, spune Părintele-scriitor Savatie Baștovoi.

Un înțelept nu trebuie să invidieze niciodată politicienii sau vedetele pentru că sunt prezenți/prezente zi de zi pe ecranele televizoarelor. Nu. În cazul înțelepților, nu chipul are importanță, ci mesajul pe care vor să-l  spună lumii.

Vorbele înțelepților nu sunt goale, ci pline de sens, de indubitabilă însemnătate.

Iisus, prin înțelepciunea Sa, nu a avut nevoie de televiziune sau de microfoane ca să se facă auzit în lumea întreagă. Pentru că ecoul adevăratei înțelepciuni ajunge la fiece ureche fără microfon sau alte dispozitive de amplificare a vocii.

Fiți modești. Căci prin modestie veți fi și mai aproape de veritabila înțelepciune.  

O țară lipsită de oameni înțelepți este asemenea unei fântâni fără apă. Înțelepții sunt acul busolei care indică adevărata cale pe care ar trebui să o urmeze un popor, o națiune. În acest secol al vitezei, când oamenii de pe diverse continente sunt despărțiți de un simplu clic, când scrisul pe hârtie aproape că a devenit o amintire, când distanța dintre naștere și moarte este micșorată temporal de nestăvilita noastră grabă, timp pentru meditație aproape că nu ne mai rămâne.

Înțelepciune însă înseamnă a opri timpul în loc și a te întreba cine sunt eu? De unde vin? De ce m-am născut? Cine a decis ca eu să mă nasc? Și dacă Cel ce a decis să vin în această lume, oare nu a avut El și un scop privitor la mersul meu pe acest pământ? Încotro merg? De ce fac ceea ce fac și dacă ceea ce fac este bine sau nu?...

Unul dintre mulții pași către înțelepciune l-am aflat citind cândva o parabolă. Un tânăr s-a dus la ușa unui înțelept bătrân și i-a zis franc că și el își dorește să devină înțelept. Bătrânul s-a uitat la el și i-a spus:

– Bine. Eu voi închide ușa, iar tu vei bate în ea atâta cât va trebui.

Tânărul bătuse îndelung în ușă, însă bătrânul nu i-a mai deschis. Abia într-un târziu, înțeleptul decise că este timpul  să deschidă.

– Cum te simți? îl întrebă bătrânul.

– Mă simt de parcă aș fi un prost, i-a răspuns trist băiatul.

– Bravo! Acesta este unul dintre primii pași către înțelepciune.

Un înțelept adevărat, nu-și dă seama că este înțelept. Un înțelept adevărat crede despre sine că este cea mai lipsită de însemnătate ființă omenească. Pentru că, după cum afirmă marele gânditor român Richard Wurmbrand: „Putem privi multe lucruri, dar nu putem vedea ochiul cu care privim. Putem verifica orice idee cu excepția ideii cu care analizăm.” 

Prin urmare, un veritabil înțelept habar nu are despre sine că este înțelept.

Odată, în timp ce urcasem în trenul londonez, cu gândul să ajung la London Bridge, o țigancă tânără, frumoasă, din alea cu buze mari, cărnoase, își scufundă ochii săi negri și misterici în ai mei. Acea clipă de comunicare nonverbală fusese de ajuns. Și pentru ea, și pentru mine. Nici nu apucasem să iau loc pe unul dintre scaunele moi ale vagonului, că și fusesem din nou surprins de prezența tinerei țigănci. Pășea sprintenă printre călători, distribuind fiecăruia câte o fițuică pe care scria cu litere mășcate că are nevoie imediată de ajutor financiar.

În buzunarul drept de la pantaloni purtam de mai multe zile o bancnotă de douăzeci de lire. O purtam fără vreun motiv anume. M-am gândit pentru o clipă că aș putea să o dau cerșetoarei, dar văzând cât este de vioaie și de sănătoasă, mi-am zis plin de răutate: „Du-te și muncește, fato, că de la mine nu vezi nimic”. Nu i-am dat nimic, dimpotrivă, i-am mai trimis o privire încărcată de energia cea mai negativă cu putință.

La următoarea stație, țiganca coborâse din tren fără să primească vreo lețcaie de la bogații locuitori ai Londrei. Și nici de la săracul de mine.

Văzând că a plecat, mi-am băgat din nou mâna în buzunar ca să-mi mângâi părintește prețioasa și scumpa mea liră. Dar… nu mai era în buzunar…  Nu știu ce a fost asta, ce s-a întâmplat cu adevărat, însă nu am mai găsit niciodată lira mea.

Renunțarea la lucrurile materiale este încă un pas către divina înțelepciune. Să renunțăm la lucrurile care credem că ne aparțin, pentru că, de fapt, nimic nu este al nostru. Nimic. Înțeleptul nu este rob al palpabilei și al materialei lumi. Înțeleptul este liber. Liber ca pasărea cerului, ca vântul universului, ca lumina soarelui… Ca să ai totul trebuie să renunți la tot, să fii liber. Libertatea este cea mai de preț bogăție a omului.

Libertatea este înțelepciune.