Uitarea

Uneori mi-aș dori din toată ființa să uit cine am fost cândva. Să uit de unde vin… Să uit de toate îndeletnicirile-mi de până acum. Iar oamenilor care știu cine sunt, să le șterg din memorie faptul că m-au cunoscut vreodată. Vreau să devin un om nou. Un om fără trecut. Fără, pentru că el, trecutul, nu încetează să mă urmărească niciodată. El, cel puțin mie, îmi stă ca o stavilă în cale, de care mă împiedic ori de câte ori doresc să fac un nou pas spre viitor. Da. Între mine și viitorul meu stă adesea, ca o fantasmă, trecutul.

Chiar dacă uneori apune peste mine mult-dorita și aproape utopica uitare, apare câte cineva care, fără să-și dea seama că a traversat un hotar străin și interzis, să scotocească în trecutul meu.       

Azi, cineva care a scormonit p-aici prin lumea mea, mi-a amintit cine sunt… Și-am înțeles că oricât aș încerca să fiu un om nou, ca să mă fac plăcut mie însumi, cei din jur nu vor înceta să admire ceea ce am fost eu odată.

Trecutul pe care ni-l detestăm câteodată, pentru unii poate servi drept sursă de inspirație și inepuizabilă admirație.