Emigrarea nu este pentru oamenii slabi

12 comentarii

Cunosc mulți americani care și-ar dori să se mute cu traiul peste hotare, dar nu au curaj. În schimb, fiecare al doilea moldovean ar pleca undeva departe, către necunoscut, fără să stea prea mult pe gânduri. Când nu ai nimic de lăsat în urmă, când ești frate drept cu sărăcia, atunci curajul este, neîndoios, de partea ta. Există însă dintre aceia care, stând acasă, la adăpostul unui salariu decent și a unei avuții cât de cât confortabile, îi critică pe cei evadați printre străini. Este ușor să-i critici pe cei plecați când tu ai ce mânca și cu ce să-ți hrănești copiii. Printre cei plecați mă număr și eu. Și de aici, din aceste străinătăți, văd foarte bine prin câte lupte sunt trecuți conaționalii noștri. Dacă nu ești puternic atunci nu ai nicio șansă să izbutești pe aici. Noii veniți adesea sunt socotiți de mâna a doua, iar tu, cel ce vrei să faci ceva în viața ta, trebuie să demonstrezi contrariul, că în pofida accentului și a prospețimii tale pe noile pământuri, însemni ceva și ai un cuvânt de spus. Unii mai devreme, alții mai târziu, dar reușesc până la urmă să se impună oriunde s-ar afla. În Moldova însă, unde cumetrismul e în floare, e ușor oricărei lichele să se manifeste. Aici, la mii de kilometri distanță de Nanul Plahotniuc, lucrurile stau altfel. Nu în zadar mulți dintre emigranți sunt încercați de un soi de indignare că cele mai multe dintre pușlamale stau cuminți acasă și fac carieră în pofida incompetenței lor. Dar, nu despre asta vreau să vă vorbesc în acest articol. Ci despre mine, cel ce face parte dintr-o generație de sacrificiu. Nu am regrete că am plecat. Dimpotrivă, sunt mândru că am părăsit Moldova. Nu vreau să mimez patriotismul. Nu vreau să mă dau mare naționalist și iubitor de țară. Îmi iubesc doar locurile unde am crescut și am copilărit, în rest să-mi bag piciorul. Pentru că dacă aș fi rămas acasă, probabil că azi nu aș fi fost tată ci, dimpotrivă, aș fi fost robul unui doliu fără de sfârșit. Probabil că piciul meu, care s-a născut prematur, de 1 kilogram și 270 de grame, nu ar fi avut nicio șansă la supraviețuire în Moldova. Aici însă, unde mă aflu eu, medicii au depus eforturi considerabile fără să-mi ceară un cent. Vreo șase săptămâni, seară de seară, am mers să-mi vizitez piciul care stătea sub supraveghere maximă, conectat la aparate în incubator. Bucățica aia de suflet de numai un kilogram a fost tratată regește de niște străini. I-au dat o șansă la viață, iar nouă, părinților, o șansă să ne bucurăm de el, de Samuel. 


Am început anul 2017 cum nu se poate mai greu, mai rău decât am încheiat anul 2016, dar a meritat. Unii chiar se minunau cum de am atâta putere să zâmbesc. Da, am avut putere. Fără job și cu o soție slăbită după naștere… Fără părinți sau rude alături… Ai fi spus că treburile noastre au ajuns la apusul lor și că nu mai există nicio șansă pentru noi. Dar, pentru că am nimerit într-o societate care îți oferă șanse necondiționat, am ieșit din mlaștină, am ajuns la liman. În afară de societatea în care mă aflu, un cuvânt greu de spus l-au avut prietenii noștri de aici. Prezența și suportul lor ne-au salvat.
Cei care stau în dosul sobei și debitează prostii, îi îndemn să-și lase culcușul călduț și să pornească spre țări îndepărtate. Apoi să emită idei legate de slăbiciunea și lașitatea celor care emigrează. 

Bună ziua, Al Capone

0 comentarii

Cu părul grizonant și aruncat pe spate,
Cu ochi de viperă și sânge rece,
Tot cată-n jurul său cu disperare,
Pe cine să mai fure ori să frece.

Și-a tras în țarcul său numai lighioane,
Care să-i strige veșnic  osanale,
Care să-l lingă și să-l șteargă la TV,
De muci, de pipi și fecale.

Cu ciocul său de șoim înfipt în vâna țării,
De ani și ani tot suge, nimeni nu-l întrece,
Dar noi, poporul, îi dorim solemn
De la atâta supt să se înece.

Ce-o fi având în trupul său hain?
O piatră?! Demoni o cohortă?!
Sau unde-ar trebui să aibă suflet,
L-a înzestrat destinul cu o bortă?!

Dar toți nebunii și hapsânii lumii,
Ce fură, fură și se tot ridică,
Răsturnați vor fi nicicum de alți nebuni mai mari,
Ci de un David, de-o buturugă mică.





Povești de prin Chicago

0 comentarii

Dintotdeauna mi-a plăcut să merg pe jos. Nenumărații kilometri pe care îi făceam zilnic încă în îndepărtata mea copilărie au fost un antrenament bun pentru picioarele mele. Chiar și astăzi, când nu mai sunt la fel de sprinten ca odinioară, în caz că îmi apare în față vreun deal, îl sui fără să clipesc. Într-o perioadă, când am făcut și un pic de sport, o întreceam la fugă, chiar dacă era vorba de cele mai semețe povârnișuri, până și pe Zorka – bătrâna și ofilita noastră iapă.
Dar au trecut acei ani și zile în care mă întreceam cu caii…
 De când am pornit în lume, am avut prilejul să străbat pe jos cele mai mari orașe ale mapamondului sau, dimpotrivă, cele mai fioroase sălbăticii ale nordului. Cand am ajuns în orașul Chicago, am înțeles că tot mersul acesta pe care l-am făcut eu cândva nu a fost în zadar. Mușchii de la picioare mi-au fost de mare ajutor aici, unde transportul public e o veritabilă tragedie. Inșii alde mine care nu iubesc șofatul, dar care nimeresc accidental în Chicago sau în alte orașe ale SUA, riscă să se învinețească de atâta ciudă și înjurături…Numai eu știu câți nervi am tocat… Numai eu știu câte milioane de cuvinte urâte am rostit… Chicago nu-mi oferea ceea ce mi-au oferit Parisul, Londra sau, de ce nu, Chișinăul – transport public cât de cât OK. În SUA trebuie să ai mașină, altfel nu reziști, nu te dezvolți. Mi-am dat seama de acest lucru încă de la bun început. Dar m-am încăpățânat și mi-am zis că voi rezista. Dar, pe zi ce trecea, paharul, pic cu pic, se umplea… Statul cu jumătățile de oră la - 20 de grade prin stații de autobuz; mersul îndelungat prin ploaie și zăpadă; târâitul sacoșelor cu produse alimentare pe kilometri întregi până  îmi simțeam mîinile rupându-se, dislocându-se sau degerând de frig…  - toate astea m-au nenorocit. Am avut bani destui să-mi cumpăr mașină de la bun început, însă orgoliul meu de a nu mă lăsa convertit la modul de viață american a fost mai puternic decât orice.
Într-o seară de decembrie, cu vânt puternic și o ploaie pe măsură ne-am dus cu nevasta la cumpărături. Se apropia Anul Nou și mi-am zis că merită să ne pregătim și noi un picuț de sărbătorile de iarnă. Am cumpărat ghirlande, lumânări cu arome îmbătătoare, jucării de brad, alte chițibușuri… Deja îmi imaginam ce atmosferă va fi în apartamentul nostru. Vânzătorul ne-a pus produsele în două pungi de hârtie și ne-a urat sărbători fericite. I-am mulțumit, i-am zâmbit și am ieșit afară. Eu țineam pungile, iar nevasta a desfăcut umbrela. Ploua infernal, vorba cântecului. O răfală de vânt tăbârâse brusc peste noi, întorcând umbrela pe dos. În timp ce încercam s-o repar cât de cât, un nou val de vânt amestecat cu ploaie se aruncase peste noi, rupându-mi umbrela de-a binelea. Am aruncat-o cât colea pe-un trotuar și am pornit în galop către stația de autobuz să ne ferim de stropii reci și denși. Pe panou era scris cu litere mășcate că autobuzul vine în 20 de minute. Am așteptat ”cu răbdare”, în pofida ploii care ne stropea necontenit. Trecuseră cele 20 de minute, iar autobuzul nu mai venise. Pe panou apăruse deja informația că autobuzul va veni în alte 20 de minute. Ne-a fost clar… Am ieșit din stația aia blestemată înjurând cu voce tare. Am pornit pe jos spre casă… Vreo 3 km stăteau în fața noastră, iar noi demult eram uzi leoarcă. Un nenorocit cu mașina trecuse cu viteză pe lângă noi, printr-o băltoacă, stropindu-ne și el. Firește, l-am blestemat și pe ăla. La un moment dat, în timp ce înaintam spre casă, precum Columb spre Lumea Nouă, am simțit că pungile ce le aveam în mâini devin din ce în ce mai ușoare. Hârtia din care erau ele confecționate se îmbibase cu apă și s-a rup, iar în urma mea stăteau întinse, pe trotuar, ghirlandele și jucăriile de brad, unele dintre ele sparte… A fost cea mai nasoală seară târzie din viața mea.
Pentru că Chicago este un oraș al șoferilor și mai puțin al pietonilor, uneori, pe unele porțiuni de drum nu găsești zare de trotuar. Uite că anume pe așa o porțiune de drum m-am pomenit într-o bună zi eu cu nevasta. Eram în apropiere de străzile Touhy și Cicero. Tot pe-acolo trece și o autostradă mare cu mii și mii de mașini. Eram în pantaloni scurți și cu rucsacul în spate. Alături de mine, îmbrăcată la fel de lejer, se afla nevastă-mea. Cald, soare, verdeață pretutindeni… Văzând că trotuarul se termină, am pornit să mergem pe partea carosabilă. Mașinile însă treceau cu viteza luminii pe lângă noi. Una dintre ele fusese cât pe ce să mă lovească cu oglinda. Conștientizând pericolul la care mă supun, am făcut un pas spre dreapta. Am călcat direct de pe asfalt pe un covoraș de iarbă verde și de ghizdei bine înflorit, gălbeneața lui amintindu-mi de ghizdeiul moldovenesc care acoperă dealurile noastre pitorești. Dar, peste câțiva metri florile s-au terminat și a început o pădure deasă și înaltă de pălămidă, scai măgăresc, brusturi și alte bălării. Am șovăit câteva secunde. Pe carosabil nu aveam de gând să mai revin, dar nici cale întoarsă nu voiam să fac. Mă pornisem undeva și aveam de gând să ajung acolo cu orice preț, în pofida tuturor obstacolelor. Așa că mi-am întins mainile în față, am ferit pălămida aia ghimpoasă și am pornit înainte. La trei metri distanță, paralel cu noi,i mergeau miile de mașini. Mulți dintre șoferi se uitau buimăciți la mine. De fapt se uitau doar la capul meu, pentru că numai acesta mi se vedea din iarbă. Despre nevastă-mea nici nu mai vorbesc...
În acea zi s-a umplut paharul…
Spre fericirea și salvarea mea, SUA mi-a ucis orgoliul transformându-mă dintr-un înfocat mergător pe jos, într-un șofer căruia, chiar dacă nu-i prea pasă de propriile picioare, măcar se gândește la picioarele nevestei. Dar, ca să ajung la volanul mașinii,a trebuit să trec mai întâi prin friguri, ploi și buruieni.
PS. Cei care vin în SUA și vor să se adapteze ușor, trebuie să urmeze regulile elementare ale societății americane. Altfel riscă să-mi urmeze calea care, vă asigur, nu a fost deloc ușoară.

Va urma

Blestemul de a fi prieten cu dușmanul

0 comentarii

Într-o zi cineva m-a întrebat dacă am sau nu prieteni. Prieteni adevarați avusese în vedere, pentru că din ăilalți, adică prieteni simpli, simpli-simpli, atât de simpli încât nici nu ai putea să-i numești prieteni, ci doar amici sau cunoscuți,  am câteva mii. Aproape că am pufnit în râs. Am stat și m-am gândit câteva clipe, cu toate că nu a fost nevoie, după care i-am spus sincer că am foarte puțini. Atât de puțini încât uneori am impresia că nu am niciunul. Cei care mă cunosc bine, știu că sunt un tip care leagă foarte ușor prietenii. Însă, la fel de ușor le și dezleagă…  Sunt foarte exigent. Atât de exigent încât uneori cu mine însumi nu pot fi prieten.  În pofida felului meu complicat de a fi, există și oameni care mă înțeleg. Unii dintre ei probabil, unii, nu toți, o fac pentru că sunt de câteva ori mai exigenți decât mine.

Și nu am fost așa dintotdeauna… În ultimul deceniu au intrat în viața mea zeci și sute de inși care m-au trădat sau au profitat de bunătatea mea. Pe unii dintre ei i-am ajutat mai mult decât aș fi făcut-o în cazul unui frate… Dar am înțeles, după o vreme, că îți poți da seama de prietenia unui om nu în clipa în care îl slujești și îl ajuți, fără a-i cere ceva în schimb, ci atunci când tu cazi în genunchi, fiind împovărat de eșecuri și probleme. Atunci afli adevărata fire a prietenului tău. Atunci… Puțini dintre ei au trecut testul prieteniei. Ca să număr acești eroi ai vieții mele îmi ajung, cu siguranță, degetele unei singure mâini. Le mulțumesc lor că există pe acest pământ.

De când cu facebook-ul acesta, văd că unii au în listele lor sute și mii de prieteni. Bravo lor. Păcat că pe majoritatea dintre acești prieteni nu i-au văzut niciodată în viața reală. De la unii dintre ei ai putea lua și vreo bătaie mergând pe drum, fără să-ți dai seama că ei sunt prietenii tăi care îți dau Like-uri cu nemiluita în toată ziua. Iată de ce rubrica Prieteni eu aș redenumi-o sau aș face o clasificare explicită: Prieteni, Cunoscuți și Recycle Bin. Cu siguranță că am avea pe cine adăuga și la această din urmă rubrică.

Am și eu câteva sute de prieteni în lista mea. Și nu mă screm tare să extind această listă ca să ajung la câteva mii. Că aș putea-o face și pe asta în câteva zile. Totuși, eu încerc să pun accentul pe calitatea oamenilor, mai puțin pe cantitatea lor. Recunosc că pe unii dintre Prieteni nu-i cunosc personal, îi cunosc doar prin intermediul comentariilor, dar pe care dacă aș avea posibilitatea să-i cunosc în viața reală, cu siguranță am deveni prieteni adevărați. Păcat că viața este prea scurtă ca să reușim să întâlnim fizic toți oamenii buni ai acestei planete.

Pe de altă parte am „prieteni” pe facebook pe care îi cunosc ca pe Tatăl Nostru. Prieteni care dacă ar avea posibilitatea, mi-ar da cu ceva în cap la primul colț de stradă sau m-ar întinde pe jos ca pe un preș și și-ar șterge picioarele de mine până li s-ar roade pielea de pe călcâie. Acești indivizi nu ți-ar pune în viața lor un Like. Ei mă păstrează în lista lor doar ca să știe ce mai fac sau, în caz că dau ortul popii, ei să fie primii care află.

Secretul pe care nu-l știu acești „prieteni” este că eu, la rândul meu, îi păstrez în lista mea din aceleași motive. Excepție făcând faptul că, din când în când, când mi se mai înmoaie inimioara, le mai dau câte un Like. După ce le dau Like, regret amarnic. O singură dată am vrut să dau Unlike, dar am apăsat nu știu cum pe butonul care nu trebuie și am expediat bietul tovarăș afară din lista mea. Ziceam că regret că le dau Like. Da. Așa este. Regret deoarece unii dintre ei au greșit, dar nu au bunul simț să zică, măcar cu jumătate de gură sau chiar cu gura închisă „Iartă-mă”. I-aș înțelege și i-aș ierta. Le-aș ierta totul. Pe unii că m-au pasat dintr-o parte în alta ca pe o minge pe terenul de fotbal doar ca să scape de mine, chiar dacă la timpul potrivit eu nu am procedat la fel. Pe alții că m-au purtat mii de kilometri prin lumea asta mare supunându-mă la cheltuieli enorme. Mi-au promis  marea cu sarea, dar care, în realitate, nu au făcut decât să mă inducă în eroare, lepădându-se de mine în cele mai critice momente. Pentru că sunt ingrați și nesimțiți, i-aș șterge într-o clipă din lista mea de prieteni. De mi-ar sta în putință, i-aș șterge nu doar din listă, ci și de pe fața pământului. Dar, pentru că mă tem de Dumnezeu, îi las pe ei să decidă, ori își cer iertare de la mine, ori mă șterg ei cu mânuța lor din lista fermecată a facebook-ului.


PS. Îmi cer iertare de fiecare dată când greșesc. Uneori o fac chiar fără să fi greșit. Nu mi-e rușine niciodată să spun Pardon sau Iartă-mă. Pentru că toți greșim, însă nu toți dintre noi știu să-și repare greșelile. 

Că tot suntem la acest capitol, vreau să le zic prietenilor mei adevărați: ”Să trăiți, eroilor!”. Totodată, întrucât ne bate la ușă Crăciunul pe stil vechi, îmi cer de la toți iertare și vă doresc un Crăciun Fericit.

„De departe, până și lucrurile mari, tot mici par să fie”

1 comentarii
Suntem peste șapte miliarde de ființe omenești pe cuprinsul întregului glob pământesc… Și se zice că fiecare dintre noi este înzestrat cu unele calități și trăsături unice în lume. Ba mai mult de atât. Fiecare dintre noi chiar tinde să creadă despre el că este unic și irepetabil. Această ambiție, acest rod al vanității noastre, ne consumă însă toată energia și originalitatea.

Unii însă, care nu se consideră suficient de unici, apelează la steroizi anabolizanți, la botox și la silicoane încercând astfel să genereze schimbarea, schimbarea care să confirme și să reconfirme unicitatea lor. Dar kilogramele de mușchi în plus sau, de ce nu, de sâni, nu ne fac deloc unici. Ne fac să semănăm cu mulți alții care au recurs la toate astea înaintea noastră.

Alții își testează unicitatea apelând la inteligența și înțelepciunea lor. Citesc mult, emit teorii, fac invenții… Thomas Alva Edison, Albert Einstein, Sigmund Freud sau Iuri Gagarin au reușit să devină unici grație realizărilor lor intelectuale și profesionale.

„De departe, până și lucrurile mari, tot mici par să fie”

Cu cât ne îndepărtăm în spațiu și timp de unii oameni, aceștia devin din ce în ce mai mici… Devin mici de tot, până dispar complet.

Chiar și soarele, care are o circumferință de 4.366.813 km, când ne uităm la el pare a fi atât de mic… Totuși, este de remarcat că distanța îi fură soarelui doar din mărime, nicicum din măreție. Anume acest lucru îi conferă unicitate - Măreția.

Putem deveni unici prin măreția noastră, nicicum prin fizicul pe care zi de zi încercăm să-l ducem spre perfecțiune.

De mic mi-am dorit să fac lumea un loc mai bun. Iar pentru aceasta am sperat că, într-un fel sau altul, voi izbuti să o schimb un pic. Dar, în pofida zbaterilor mele îndelungate, în loc să schimb această lume am ajuns eu să fiu schimbat de ea. Am eșuat. Mulți eșuează. Dar, atâta timp cât suntem vii, șansa de a face ceva măreț rămâne, neîndoios, de partea noastră…

Devenind o parte a lumii nu vom ajunge niciodată unici și măreți. Măreți și unici vom ajunge atunci când lumea va deveni o parte din noi. Atunci când existența sau trăirile ei vor depinde exclusiv de ființa noastră. Atunci când vom oferi sau vom lua de la lume lucrurile fără de care existența ei va părea de neconceput. Răpește-i umanității pentru o zi sau două Facebook-ul sau Ebay-ul. Răpește-i-le și vei vedea ce se întâmplă. Lumea este dependentă de Mark Zucherberg sau de Pierre Omidyar fără să-și dea seama. Dependența atâtor milioane de ființe omenești față de acești titani ai clipei sau, mai exact, dependența de invențiile lor, îi face măreți și unici.


Haideți să devenim Măreți și Unici NU prin transformările pe care le facem pe propriul nostru trup, ci prin transformările pe care, eventual, le vom face în lumea ce ne înconjoară.