Statele Unite ale Americii văzute de ochii unui basarabean

5 comentarii
Am părăsit Republica Moldova în data de 12 iunie 2015. Deşi nu era prima mea plecare de lungă durată în exterior, de această dată avusesem emoţii foarte-foarte mari. Îmi îndreptam paşii către o destinaţie absolut nouă pentru mine. Da, plecam spre Statele Unite ale Americii. Probabil fiecare al doilea basarabean visează să ajungă pe tărâmul lui Obama.
Toţi prietenii mei ştiu bine că eu sunt un adept al mersului pe jos. Însă, dacă este vorba de distanţe lungi, atunci prefer autocarul; în nici un caz avionul. Nu-mi place să zbor nici la propriu, nici la figurat. Dar, să mergi în SUA cu autocarul nu este cu putinţă... Prin urmare,  am apelat la ajutorul câtorva companii navale, poate cumva-cumva ajung în America precum Columb, însă plecările erau din Southampton, Marea Britanie, sau din alte câteva oraşe vest-europene. Deja eram dispus să merg în Marea Britanie să iau vaporul, taman mi-aş fi luat rămas-bun de la Ruslan Munteanu, Liuba Guigova, Victor Staucean şi de la alţi mulţi buni prieteni, cu care am împărţit aceeaşi Londră mai bine de un an de zile, însă preţurile pipărate la o călătorie cu vaporul mi-au tăiat elanul.
Nu aveam de ales… Avionul rămăsese unica opţiune. Am plecat spre Aeroportul Internaţional Chişinău obsedat de gândul că aceasta este ultima zi din viaţa mea. Reuşisem să mă împac cu mine însumi şi cu cei din jur. Deja eram nerăbdător să se întâmple ceea ce avea să se întâmple…
Chişinău – Varşovia
La aeroport m-am întâlnit, absolut întâmplător, cu Vadim Nicolaescu – un vechi şi foarte bun coleg de facultate. După o discuţie frumoasă de câteva minute, ne-am luat rămas-bun în speranţa că ne vom mai revedea şi în alte circumstanţe. M-am pus la coada şirului de călători care aşteptau să urce în acelaşi avion. Mamă, dar mulţi mi se mai păreau. „Unde dracu vor încăpea toţi ăştia?” mă întrebasem disperat. Deşi mi se împăienjeniseră ochii, observasem totuşi la ghişeul din faţa mea un chip foarte cunoscut mie. Era Maria Cucu – o foarte bună colegă de a mea. Pentru că eram stresat, nu am apucat să o pup nici la întâlnire, nici la despărţire. Ţin minte doar că o întrebam frenetic dacă avionul Companiei Aviatice poloneze LOT este sigur sau nu. Pentru că mi-a zis să nu-mi fac griji, parcă am mai prins la curaj. Am urcat, m-am aşezat pe scaun, mi-am lipit nasul de geam şi m-am holbat afară. Mă aflam chiar lângă aripă. Aşa, cel puţin, aveam şansa să văd dacă se învârte sau nu elicea. Avionul luă poziţia de start ca un adevărat atlet şi porni în trombă. Nu ştiu cât alergase pe pista aia hopuroasă, dar ţin minte că nu se desprindea de sol şi basta. „Ridică-te odată, bestie”, mi-am spus îngrijorat, mai ales că nu departe de pistă văzusem câteva lanuri de porumb. Odată ce am ajuns sus, am comandat o bere, apoi încă una. Zborul a fost liniştit, fără turbulenţe… Deasupra Varşoviei, când să ne apropiem puţin câte puţin de Terra, zgomotul motorului dispăru complet, preţ de cinci secunde, poate un pic mai mult, iar avionul începu să piardă brusc din înălţime. Nu ştiu ce se întâmplase cu adevărat, dar am văzut moartea cu ochii. Când am reauzit zgomotul motoarelor, eu, alături de ceilalţi călători prinseserăm din nou la viaţă.
Varşovia – Chicago
Spre Chicago am urcat într-un Boeing 787 Dreamliner plin ochi cu polonezi. Printre ei mai erau şi câţiva basarabeni. Zborul a fost relativ liniştit. În loc să pornim spre Vest, aşa cum era de aşteptat, pentru că SUA anume în direcţia aia se afla, avionul porni spre Nord, traversând Suedia şi Norvegia apoi, cotind spre Vest, traversă Islanda şi Groenlanda. În cele din urmă, pornirăm spre Sud, peste Canada şi SUA. Munţii înzăpeziţi ai Groenlandei mi se părură magnifici, cum numai în filme îi poţi vedea. Acela era locul potrivit unde să ne prăbuşim şi unde să nu ne mai poată găsi nimeni. Gândul acesta mă îngrozise…
Când să aterizăm pe Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago era aşa o ceaţă că nu vedeai nimic nici în cer, nici pe pământ. Avionul încă nu atinsese bine solul, încă plana incert în aer, iar o băborniţă din dreapta mea începu să bată din palme şi să strige bucuroasă că a ajuns vie şi nevătămată în America. Din cauza ei nu puteam auzi bine dacă motoarele avionului mai funcţionează. Ei bine. Am ajuns.
Acum, să trecem direct la subiect.
Basarabenii care nu cunosc cultura şi politica socială din statele Europei de Vest au o părere destul de bună despre Statele Unite ale Americii. Eu însă, înainte să vin în SUA, am făcut cunoştinţă destul de bine cu Germania, Marea Britanie şi Franţa, iar SUA le este net inferioară. Unul dintre puţinele plusuri pe care le-am descoperit aici la Chicago este că poţi închiria un apartament cu exact aceeaşi bani cu care la Londra sau la Paris îţi permiţi să plăteşti doar pentru o cameră într-un apartament pe care să-l împarţi cu alte 7, 8 sau 10 persoane. În rest, produsele alimentare, maşinile etc., se vând cam la aceleaşi preţuri atât în SUA, cât şi în Marea Britanie sau Franţa.  
Transportul public din Chicago este un dezastru. Pentru un oraş cu atâtea milioane de locuitori, liniile de tren sunt cam puţine, iar autobuzele circulă prea rar. La acest capitol până şi oraşul Chişinău mi se pare mai avansat decât Chicago. Nu în zadar prietenii şi cunoscuţii mei m-au atenţionat din start că fără maşină viaţa în America este foarte grea. Le dau dreptate. Pentru că majoritatea magazinelor sau a zonelor de distracţie se află la distanţe destul de mari, mersul pe jos sau cu transportul public devine, literalmente, o povară.
O altă problemă majoră pe care o întâmpină basarabenii, şi nu numai ei, este sistemul de medicină. În SUA asigurările medicale sunt foarte scumpe, iar diversitatea lor creează confuzie şi ură faţă de această ţară care se consideră ultra-creştină, dar care bagă mâna adânc în buzunarul cetăţeanului ca să-l jumulească de bani. Aici în SUA, în anumite circumstanţe, ai putea alege să trăieşti fără asigurare medicală, dar dacă, Doamne fereşte, te îmbolnăveşti brusc, fii sigur că te trezeşti cu datorii la spitale de ordinul zecilor de mii de dolari. O altă posibilitate e să-ţi cumperi asigurare pentru care să achiţi lunar câteva sute de dolari, dar care nu acoperă serviciile medicale 100%. Adică, pentru o intervenţie chirurgicală banală de 20.000 de mii de dolari sau şi mai mult, compania de asigurări achită vreo 70-80% din cheltuieli, iar tu ai grijă de restul. În cel mai fericit caz este să-ţi găseşti un angajator generos, unde să ai parte de o asigurare medicală care să acopere 100% serviciile medicale, inclusiv cele stomatologice şi oftalmologice. Însă de o astfel de asigurare au parte foarte-foarte puţini imigranţi. În urmă cu câteva luni venise la Chicago o tânără familie de moldoveni cu un copil nou-născut. Pentru că bebeluşul a avut nevoie în câteva rânduri de medic, părinţii s-au trezit cu facturi care se ridicau la aproximativ 10.000 mii de dolari. 10.000 mii de dolari pentru o tânără familie care abia venise şi nici nu apucase să muncească o singură zi. Dar toată povestea aceasta are şi o parte pozitivă. În SUA ai posibilitatea să-ţi întorci datoriile la spitale câte un pic în fiecare lună, în dependenţă de câţi bani câştigi lunar. Mai mult de atât, aici nimeni nu este lăsat să moară pe drum. Spitalele te salvează de la moarte chiar dacă nu ai nici un ban în cont, dar tu, ulterior, va trebui să ai grijă să-ţi stingi datoriile faţă de cei care te-au salvat. Un prieten de-al meu, din Mexic, are datorii la spitale de peste 40.000 de mii de dolari, dar este cât se poate de optimist. Cu asemenea datorii eu nu aş putea fi nici câtuşi de puţin optimist. Ei bine, ar fi foarte multe de spus aici.
În ceea ce ţine de împlinirea visului american, este nevoie de multă perseverenţă şi răbdare. Există şi istorioare de succes ale basarabenilor stabiliţi în SUA, doar că adevăratele poveşti vor apărea probabil peste mai mulţi ani de adaptare a lor pe aceste pământuri sau odată cu copiii pe care îi va zămisli aici această generaţie de sacrificiu, alcătuită din sute şi mii de tineri basarabeni.
Mai mult de atât, în oraşul Chicago şi în împrejurimile lui locuiesc foarte mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova. Datorită lor a şi apărut necesitatea înfiinţării Comunităţii Moldovenilor din Chicago, diriguită cu multă dăruire şi profesionalism de către Mariana Berbecaru – una dintre cele mai influente basarabence din oraşul Chicago. Evenimentele culturale organizate periodic de ea, reuşesc să adune laolaltă foarte mulţi conaţionali. Unul dintre ultimele evenimente de anvergură i-a avut ca protagonişti pe Nata Albot şi Andrei Bolocan care au distrat publicul basarabean cum au ştiut ei mai bine.
Pentru eventualii doritori de a se muta cu traiul în SUA, vreau să vă spun că odată ce aţi ajuns în această ţară şi sunteţi sănătoşi şi iubitori de muncă, întotdeauna veţi avea ce bea şi ce mânca, spre deosebire de Republica Moldova unde ziua de mâine mereu creează stres şi incertitudine. Una dintre condiţiile esenţiale pe care trebuie să le respecte fiecare nou-venit este să uite din start cine a fost el acasă (mă refer la statutul său) şi să se concentreze strict pe ideea cine va fi el peste câţiva ani în SUA.
Dacă aveţi întrebări suplimentare, ştiţi unde să mă găsiţi.

Succes!!!

Breaking news/ La Russie versus Eurovision (pamphlet)

0 comentarii
Après la victoire de l’Ukraine et la défaite épique de la Russie, Vladimir Putin a souffert, ce samedi soir, une crise nerveuse profonde. Les témoins déclarent que l’explosion nerveuse du président fut succédée par l’apparition d’un grand nuage de fumée toxique au-dessus du Kremlin. En convoquant ses conseillers, il a promptement décidé qu’il est le moment propice pour laver efficacement  et définitivement la honte de son peuple qu’ils l’ont vécue pendant la finale de l’Eurovision.  

Même si le show de l’interprète russe Serghei Lazarev a été irréprochable, Putin pense que la déportation de l’interprète en Sibérie pour une vingtaine d’années est inévitable.

En outre, même si l’Ukraine est le grand gagneur, l’année prochaine le concours de l’Eurovision aura lieu sans doute en Russie, parce que l’objectif majeur de l’armée russe est, maintenant, d’occuper en force Kiev. En même temps, sur l’agenda se retrouve et la République de Moldavie accusée d’avoir donné ses 12 points à l’Ukraine.


Aussi, Putin pense que pour garantir les victoires annuelles et millénaires de la Russie, il est obligé par son conscience; son conscience qui est attiré par le territoire criméen comme l’abeille est attirée par les fleurs, qu’il  crée son propre concours musical européen, international et interstellaire intitulé objectivement Putinovision  ou participeront seulement les interprètes russes.

Valeriu Munteanu, ministrul-cortină în spatele căruia corupția și mita capătă proporții halucinante

0 comentarii
Venirea lui  Valeriu Munteanu în fruntea Ministerului Mediului din Moldova a fost salutată de foarte multă lume. De ce? Pentru că Domnia Sa este probabil unicul membru al Partidului Liberal care promovează un discurs sincer și care manifestă o voință vie privind realizarea schimbărilor radicale în această țară.

Dacă Chirtoacă prin prestația sa mediocră în fruntea Primăriei Capitalei a reușit în ultimii ani să-și piardă un număr semnificativ de simpatizanți, atunci Valeriu Munteanu, prin aparițiile televizate și prin pledoariile sale frecvente, mai ales cele legate de Unirea cu România, a câștigat încrederea unui segment important de alegători. Uneori am impresia că Valeriu Munteanu nu este membrul Partidului Liberal, ci el însuși este un OM-Partid.

Dar, uneori, ca să ne dăm seama de cât de mic sau mare este un om, atunci acestuia trebuie să i se ofere o funcție, un fotoliu.

Întrucât sunt fiu de pădurar și cunosc foarte bine problemele acestui sector important aflat în stăpânirea Ministerului Mediului, am urmărit cu atenție maximă evoluțiile din ultimele luni. Agenția Moldsilva, de câtăva vreme a devenit o instituție care nu luptă atât cu pădurarii care efectuează tăieri ilicite de copaci sau cu șefii incompetenți și corupți din fruntea ocoalelor silvice, cât cu toți lucrătorii din acest sector care nu sunt membri ai partidului liberal sau cu acei care nu au dat mită pentru a-și păstra locul de muncă.

În cadrul ocolului silvic Rezeni situația este una dezastruoasă. Pădurari cu experiență și vocație au fost înlăturați cu ușurință, locul lor fiind luat de amatori care în viața lor nu au sădit un arbore sau un tufar. Dar, pentru că au dat mită în valoare de mii de euro, au devenit pădurari cu acte în regulă. Azi, nu mai e la modă să înveți la Colegiul de Ecologie. E suficient să fii o lepădătură, un avorton ordinar cu carnet de membru al partidului liberal, plus câteva mii de euro în buzunar. Întrunind aceste condiții, lucrurile se rezolvă foarte ușurel. Se întâmplă chestii destul de murdare și mă îndoiesc că Valeriu Munteanu nu este la curent cu mita pe care o dau doritorii de a pune mâna pe un post de pădurar.

Se vorbește în târg că unii ajung pădurari nu prin intervenția nemijlocită a lui Valeriu Munteanu, ci a lui Mihai Ghimpu. Dacă așa stau lucrurile, atunci e de la sine înțeles încotro se îndreaptă mita, iar Munteanu nu se poate opune sub nicio formă omului care l-a făcut Ministru.


Domnule Ministru, mai păstrez un dram de încredere în DVS. Vreau să știu doar un lucru. Credeți că toate stârpiturile care devin astăzi pădurari dând mită, dar stau sub umbrela PL-ului, vor fi pădurari onești?! Credeți că ei dau mită în valoare de mii de euro ca să lucreze cinstit pentru un salariu de 2000 de lei?! 

Apropo, nu-l lăsați pe Ghimpu să vă mânjească imaginea bună pe care încă o aveți în societate, pentru că sunteți ultimul exponent al Partidului Liberal în care mai avem încredere. Ultimul.

Mortăciunile

4 comentarii
Dimineața, când urc în autobuz sau tren, observ în jurul meu stând pe scaune sau în picioare foarte multe mortăciuni. Mă uit la ele ca într-o oglindă. Da. Știu bine că și eu sunt una dintre mortăciunile despre care vă vorbesc. Unicul semn de viață pe care îl observ la ele este mișcarea repetată a degetului pe ecranul telefonului mobil. De n-ar avea telefonul în mână ai crede că sunt aproape toți morți, și nu de azi sau ieri. Rutina și trezitul matinal ne nenorocește. Suntem niște epave omenești din care viața s-a scurs cu mult timp înainte ca medicii să semneze certificatul de deces.

Suntem niște ruine ce au credința falsă că trăiesc. Unde mai pui că așa, în starea aceasta de existență chinuită, care echivalează fără pic de exagerare cu inexistența, ne mai și facem planuri de viitor. Despre ce fel de viitor poate fi vorba când noi abia de răsuflăm? Când abia de ne mișcăm osemintele! În clipa în care ceasornicul  ne dă de veste că e ora de trezire, ne vine să ne lovim cu ceva în cap sperând să scăpăm de realitatea ce ne stă în față. De la o vreme încoace adevărata mea viață începe când mă culc. Atunci trăiesc cel mai frumos. Și revin la moartea zilnică anume în clipa în care mă trezesc.

În fiecare dimineață trec pe lângă un bătrân ce-și duce traiul într-un scaun cu rotile. Stă pe marginea trotuarului, în fața casei, și zâmbește oricărui trecător. Zâmbește și mai și salută mortăciunile ce-i trec prin preajmă. Uneori chiar mă crucesc de unde oare un om fără picioare are atâta entuziasm și optimism în trupul său?! De unde?! De unde, de vreme ce eu și alte milioane de oameni din jurul meu privim la această lume ca la un coșciug imens? Avem mâini, picioare și toate celelalte mădulare, dar ne purtăm de parcă n-am avea niciunul.

De ce invalizii, de ce bolnavii par să fie uneori mai vioi și mai zâmbăreți decât ceilalți? Chiar e posibil ca infirmitățile să constituie motivele din care trupurile lor emană viață? Iar eu credeam că adevărata viață, mă refer în mod special la vioiciune,  se găsește în trupurile sută la sută sănătoase. 

Nu. Se pare că uneori trupul nostru, așa sănătos cum este, se dovedește a fi prea mare pentru ca viața să aibă forța necesară să se manifeste plenar. Uneori pierderea ei, a sănătății sau infirmitățile (pierderea unei mâini, a unui picior, a vederii etc.) silesc viața să se retragă din acele extremități ale corpului spre centru. Adică în inimă. Concentrată în inimă, abia atunci începe viața să pulseze, să ne facă să plutim și să zâmbim.

Nu știu…

Până voi fi aflat răspunsul la toate aceste întrebări, voi continua să-mi trăiesc viața așa cum o trăiesc acum. Adică ca o mortăciune…


Dar voi?!

Legea Atracției - frizerul

0 comentarii
Nu știu ce mi se întâmplă, însă de la o vreme mi se cam face rușine să ies din casă. Nici prin fața oglinzii nu prea am curaj să trec… Am stat mult și m-am gândit care o fi originea rușinii mele și abia într-un târziu mi-am dat seama că vina o sta poate în faptul că de trei luni nu am mai trecut pragul unei frizerii. Cel puțin, ideea asta mi-a venit într-o seară, pe la aprinsul lumânărilor, când am îndrăznit să ies în stradă fără să pun ceva pe cap. Reacția trecătorilor a fost una pe măsură. Se uitau la coama mea de parcă aș fi fost leul Alex din Madagascar. Alții în genere, se uitau la mine ca la un bivol scăpat din țarcuri sau din prerii ce-și poartă copitele nestingherit prin urbe.

Azi însă, pentru că deja îmi este imposibil sa ascund sub căciulă mițele-mi câlțoase, am decis că trebuie să fac o schimbare în viața mea. Dar, ca să fac această schimbare, trebuie sa-mi înving rușinea de-a ieși din casă că, de, sinceri să fim, uneori atât de încâlcită și vâlvoiată ne este șevelura, încât până și în fața unui frizer nu ne încumetăm să mergem așa.

Am ajuns în starea asta de împădurire capilară excesivă nu din vina mea. Ci, din vina unui incendiu de acum două luni care a făcut scrum frizeria la care mă duceam de obicei. Și, de atunci, mi-am jurat că până nu se redeschide frizeria, nu voi merge nici mort în altă parte. Eu capăt foarte greu încredere într-un frizer . Iar la acea frizerie lucra un polonez bătrân și talentat care pur și simplu făcea minuni din câlții mei.

Azi totuși, am decis să-l trădez. Altfel nu se mai poate. Că până și căciula mi-a devenit prea mică când trebuie să bag în ea zbârlitu-mi crâng. Unde mai pui că vine primăvara și, o tușinare, nu strică niciodată.

Am mers îndelung pe străzile Chicago-lui până să găsesc o frizerie deschisă. Am dat buzna înăuntru, că tocmai se apropia de mine un pâlc de domnișoare și nu am vrut să fiu comparat din nou cu vreo lighioană africană că, de, chiar de mi-am pus căciulă, aceasta oricum luase forma coamei. Vă închipuiți deci cât de șic arătam. De parcă o-i fi fost frate drept cu Samson, în caz că-mi este permisă asemuirea cu o ființă omenească.

Înăuntru, surpriză mare. L-am reîntâlnit pe bătrânul polonez. El m-a tuns. Ce naiba căuta el în frizeria aia în care am nimerit accidental?!

Și să mai zică cineva că Legea Atracției este o invenție banală.


Nu. Să știți că, datorită acestei legi, întotdeauna vom găsi lucrurile care, la rândul lor, ne caută pe noi.