Emigrarea nu este pentru oamenii slabi


Cunosc mulți americani care și-ar dori să se mute cu traiul peste hotare, dar nu au curaj. În schimb, fiecare al doilea moldovean ar pleca undeva departe, către necunoscut, fără să stea prea mult pe gânduri. Când nu ai nimic de lăsat în urmă, când ești frate drept cu sărăcia, atunci curajul este, neîndoios, de partea ta. Există însă dintre aceia care, stând acasă, la adăpostul unui salariu decent și a unei avuții cât de cât confortabile, îi critică pe cei evadați printre străini. Este ușor să-i critici pe cei plecați când tu ai ce mânca și cu ce să-ți hrănești copiii. Printre cei plecați mă număr și eu. Și de aici, din aceste străinătăți, văd foarte bine prin câte lupte sunt trecuți conaționalii noștri. Dacă nu ești puternic atunci nu ai nicio șansă să izbutești pe aici. Noii veniți adesea sunt socotiți de mâna a doua, iar tu, cel ce vrei să faci ceva în viața ta, trebuie să demonstrezi contrariul, că în pofida accentului și a prospețimii tale pe noile pământuri, însemni ceva și ai un cuvânt de spus. Unii mai devreme, alții mai târziu, dar reușesc până la urmă să se impună oriunde s-ar afla. În Moldova însă, unde cumetrismul e în floare, e ușor oricărei lichele să se manifeste. Aici, la mii de kilometri distanță de Nanul Plahotniuc, lucrurile stau altfel. Nu în zadar mulți dintre emigranți sunt încercați de un soi de indignare că cele mai multe dintre pușlamale stau cuminți acasă și fac carieră în pofida incompetenței lor. Dar, nu despre asta vreau să vă vorbesc în acest articol. Ci despre mine, cel ce face parte dintr-o generație de sacrificiu. Nu am regrete că am plecat. Dimpotrivă, sunt mândru că am părăsit Moldova. Nu vreau să mimez patriotismul. Nu vreau să mă dau mare naționalist și iubitor de țară. Îmi iubesc doar locurile unde am crescut și am copilărit, în rest să-mi bag piciorul. Pentru că dacă aș fi rămas acasă, probabil că azi nu aș fi fost tată ci, dimpotrivă, aș fi fost robul unui doliu fără de sfârșit. Probabil că piciul meu, care s-a născut prematur, de 1 kilogram și 270 de grame, nu ar fi avut nicio șansă la supraviețuire în Moldova. Aici însă, unde mă aflu eu, medicii au depus eforturi considerabile fără să-mi ceară un cent. Vreo șase săptămâni, seară de seară, am mers să-mi vizitez piciul care stătea sub supraveghere maximă, conectat la aparate în incubator. Bucățica aia de suflet de numai un kilogram a fost tratată regește de niște străini. I-au dat o șansă la viață, iar nouă, părinților, o șansă să ne bucurăm de el, de Samuel. 


Am început anul 2017 cum nu se poate mai greu, mai rău decât am încheiat anul 2016, dar a meritat. Unii chiar se minunau cum de am atâta putere să zâmbesc. Da, am avut putere. Fără job și cu o soție slăbită după naștere… Fără părinți sau rude alături… Ai fi spus că treburile noastre au ajuns la apusul lor și că nu mai există nicio șansă pentru noi. Dar, pentru că am nimerit într-o societate care îți oferă șanse necondiționat, am ieșit din mlaștină, am ajuns la liman. În afară de societatea în care mă aflu, un cuvânt greu de spus l-au avut prietenii noștri de aici. Prezența și suportul lor ne-au salvat.
Cei care stau în dosul sobei și debitează prostii, îi îndemn să-și lase culcușul călduț și să pornească spre țări îndepărtate. Apoi să emită idei legate de slăbiciunea și lașitatea celor care emigrează. 

12 comments:

  1. Nicu ai scris un articol puternic emotionant profesionist! bravo de Mindrim si suntem de acord cu tine suta la suta atat cu realitatea de aici cat si cu faptul ca merita sa incerci in alta parte sansa pentru o noua viata!

    ReplyDelete
    Replies
    1. si un sfat pretios: nu afisa sub nici un pretext poza celui mic si fericirea voastra pe net retea sociala oriunde nu incerca marea cu degetul nu se bucura nimeni sa tio vada in jur sunt diversi oameni da sunt si buni dar sunt si de alta categorie invidie concurenta pizma tine acasa tot ce ai si veti fi sanatosi si fericiti. Cine are sa va vada vor intra live si va vor vedea cu daruri cu o vorba buna dar nu cu likeuri false pe facebook care nu dau absolut nimic.

      Delete
    2. Nicu, am citit si comentariile, asa face mama ca mine (I call myself crazy mama). Ahhh si la tema cu "shairuitu" pozele am o alta opinie. Mie imi place sa postez foarte mult. Postez pe Instagram. In fiecare zi postez fotografii pe feed si pe story. Acolo e colectia noastra si cu cat noi ne facem mai mari, cu atat colectia noastra creste, colectia cu momente fericite, unice. Stiu ca sunt si oamenii rai, insa nu ma gandesc la ei cand postez ceva. Complimente imi fac mai mult oamenii straini si ma bucur de fiecare cuvant bun venit din partea lor. Pe Facebook fac share foarte rar si intru rar, dar iaca azi am zis ca trebuie sa intru mai des. Daca nu intram pe facebook nu eram sa citesc acest articol emotional.

      Curaj, zambete si multe bucurii voua. Sunteti adorabili! Liuba

      Delete
    3. Mersi mult, Doina!Prezint lucrurile asa cum sunt ele... Pacat ca-s dureroase...

      Delete
    4. Cat despre poze cu familia pe internet, deja mi s-a confirmat ca aia care imi sunt dusmani, nici nu imi dau macar like-uri. :) Le este atat de mare ura fata de mine si de tot ce are legatura cu mine, incat le tremura mana numai la gandul sa faca un clic pe mouse si sa-mi dea un like :)

      Delete
    5. Salut, Liuba!!! O sa-mi fac si eu un cont pe instagram si o sa-ti fac concurenta la postat fotografii. :) Eugenia are o colectie imensa de fotografii si video-uri cu piciul. Deja le depoziteaza pe stick-uri, caci in computer nu mai incap :)

      Delete
  2. Un articol sincer. Nimeni care pleacă nu vede o cale de întoarcere. Ma bucur ca soția și bebelușul sint bine. Sper ca și tu Nicu sa te realizezi și sa ai un cuvânt de spus sau de scris, căci ești talentat. De aceea va doresc numai bine oriunde nu v-ați afla.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc mult, Mariana!!! Sa dea Dumnezeu! Mai am de invatat engleza cativa ani si apoi voi scrie romane doar in graiul lui Trump :)

      Delete
  3. Mă bucur pentru voi! Să fiți sănătoși si să nu te lasi de scris, Nicule! Ai talent si ar fi păcat să taci!

    ReplyDelete
    Replies
    1. De o mie de ori am jurat ca renunt la scris, dar de fiecare data mi-am incalcat juramantul :) Dezicandu-ma de scris e ca si cum m-as dezice de mine. Uneori imi pare rau ca sunt un rob al scrisului, alteori ma bucur...
      Totusi, in ultimele luni m-am dedicat altei activitati artistice, iata de ce scriu atat de rar. Pana la sfarsitul anului cu siguranta veti afla ce alta pasiune imi acapareaza timpul in afara de scris. :)

      Delete
  4. Nicu, nu stiu ce sa scriu. Mi-au dat larimi in ochi! Sunteti cei mai puternici si ma bucur ca v-am cunoscut, pe Eugenia mai mult. Desteapta, curajoasa, puternica si pe tine din postari exact asa te vad, iar bebele seamana cu tine. E un mini Nicu doar cu numele de Samuel. Imi place acest nume. Domnul sa fie cu voi mereu si oriunde. Liuba

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc mult, Liuba!!! Si noi suntem bucurosi ca te-am cunoscut!!! Esti un exemplu pentru mine si pentru Eugenia. :)
      Ultimii doi ani ne-au trecut pe ambii prin foc si sabie, dar uite ca incet-incet lucrurile incep sa se linisteasca. Fiecare om are de infruntat propria lui lupta. Eu tare sper ca asta a fost cea mai crancena lupta ce ne-a fost scrisa si nu ne asteapta o alta la fel. Eugenia e o buturuga mica ce rastoarna carul mare :) Cu fruntea sus, a mers inainte :)
      Cat despre Samuel, pe zi ce trece imi seamana tot mai mult. :) Americanilor le place la nebunie acest nume, totusi, nu este foarte raspandit printre ei. Eu sper si cred ca Dumnezeu e cu noi, ca altfel, fara el, e imposibil de infruntat furtunile :)

      Delete