Uitarea

Uneori mi-aș dori din toată ființa să uit cine am fost cândva. Să uit de unde vin… Să uit de toate îndeletnicirile-mi de până acum. Iar oamenilor care știu cine sunt, să le șterg din memorie faptul că m-au cunoscut vreodată. Vreau să devin un om nou. Un om fără trecut. Fără, pentru că el, trecutul, nu încetează să mă urmărească niciodată. El, cel puțin mie, îmi stă ca o stavilă în cale, de care mă împiedic ori de câte ori doresc să fac un nou pas spre viitor. Da. Între mine și viitorul meu stă adesea, ca o fantasmă, trecutul.
Chiar dacă uneori apune peste mine mult-dorita și aproape utopica uitare, apare câte cineva care, fără să-și dea seama că a traversat un hotar străin și interzis, să scotocească în trecutul meu.       
Azi, cineva care a scormonit p-aici prin lumea mea, mi-a amintit cine sunt… Și-am înțeles că oricât aș încerca să fiu un om nou, ca să mă fac plăcut mie însumi, cei din jur nu vor înceta să admire ceea ce am fost eu odată.

Trecutul pe care ni-l detestăm câteodată, pentru unii poate servi drept sursă de inspirație și inepuizabilă admirație.

2 comments:

  1. Nicu, eu mai greu inteleg folozofia ta :)) asa ca iti spun ca nu prea am inteles morala mesajului tau. Te rog sa mai vii cu povesti "de peste" hehehe

    ReplyDelete
    Replies
    1. Liuba, filozofia uneori este fascinanta anume pentru faptul ca-i inteligibila sau foarte greu de inteles :)) As vrea sa scriu cat mai multe lucruri despre Chicago, dar las mai intai sa mi se coaca subiectul in minte, apoi il voi si scrie :) Despre Londra, la unele capitole as fi avut a scrie mai multe lucruri...

      Delete