Fiii înțelepciunii (V)



În timp ce urcam în tren, cu gândul să ajung la London Bridge, o țigancă tânără, frumoasă, din alea cu buze mari, cărnoase, își scufundă ochii săi negri și misterici în ai mei. Acea clipă de comunicare nonverbală fusese de ajuns. Și pentru ea, și pentru mine. Nici nu apucasem să iau loc pe unul dintre scaunele moi ale vagonului, că și fusesem din nou surprins de prezența tinerei țigănci. Pășea sprintenă printre călători, distribuind fiecăruia câte o fițuică pe care scria cu litere mășcate că are nevoie imediată de ajutor financiar.

În buzunarul drept de la pantaloni purtam de mai multe zile o bancnotă de douăzeci de lire. O purtam fără vreun motiv anume. M-am gândit pentru o clipă că aș putea să o dau cerșetoarei, dar văzând cât este de vioaie și de sănătoasă, mi-am zis plin de răutate: „Du-te și muncește, fato, că de la mine nu vezi nimic”. Nu i-am dat nimic, dimpotrivă, i-am mai trimis o privire încărcată de energia cea mai negativă cu putință.

La următoarea stație, țiganca coborâse din tren fără să primească vreo lețcaie de la bogații locuitori ai Londrei. Și nici de la săracul de mine.

Văzând că a plecat, mi-am băgat din nou mâna în buzunar ca să-mi mângâi părintește prețioasa și scumpa mea liră. Dar… nu mai era în buzunar…  Nu știu ce a fost asta, ce s-a întâmplat cu adevărat, însă nu am mai găsit niciodată lira mea.

Renunțarea la lucrurile materiale este încă un pas către divina înțelepciune. Să renunțăm la lucrurile care credem că ne aparțin, pentru că, de fapt, nimic nu este al nostru. Nimic. Înțeleptul nu este rob al palpabilei și al materialei lumi. Înțeleptul este liber. Liber ca pasărea cerului, ca vântul universului, ca lumina soarelui… Ca să ai totul trebuie să renunți la tot, să fii liber. Libertatea este cea mai de preț bogăție a omului.

No comments:

Post a Comment