UE a câștigat bătălia, Rusia încă nu a pierdut lupta sau Euromânizarea inevitabilă a Basarabiei

0 comentarii


Parafarea Acordului de Asociere cu UE a devenit un fapt împlinit, palpabil. Moldovenii au făcut un pas mare înainte, spre Europa, cel puțin pe hârtie, pentru că în viața de zi cu zi încă nu au simțit, pe propria piele, vreo schimbare cât de cât importantă în mersul lucrurilor din Republica Moldova.

„La reuniunea Parteneriatului Estic de astăzi de la Vilnius, Republica Moldova deschide un nou capitol în istoria sa – un capitol pe cât de ambiţios, pe atât de complex şi solicitant. Aderarea la Uniunea Europeană ca membru cu drepturi depline este un vis măreţ ce ne uneşte pe toţi şi care – odată cu parafarea Acordurilor de Asociere şi de Liber Schimb, dar şi cu anularea vizelor pentru moldoveni într-o perspectivă destul de apropiată – prinde tot mai mult contur”, a declarat Iurie Leancă după Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius. Pe de altă parte, Dorin Chirtoacă, care de asemenea a fost prezent la istoricul eveniment de la Vilnius, a declarat că parafarea Acordului de Asociere a RM cu UE „îi provoacă sentimente de mândrie şi bucurie, dar şi de îngrijorare în acelaşi timp”.

Motive de îngrijorare ar trebui să aibă toți membrii coaliției de la guvernare, deoarece scenariul Ucrainei, care în 2012 a parafat Acordul de Asociere cu UE, dar în acest an a renunțat la semnarea lui, ar putea deveni o realitate și pentru Republica Moldova. Federația Rusă mai are la dispoziție un an ca să hărțuiască țara noastră, s-o șantajeze din punct de vedere economic, politic etc., s-o determine să adere la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Rusia a pierdut bătălia în fața UE, dar nu și lupta. Nici nu va renunța ușor la acest spațiu unde, jumătate din populație jubilează, iar cealaltă jumătate respiră nostalgic, gândindu-se la cocheta Uniune Vamală. Adevărata luptă abia începe. Iar actualii guvernanți vor pierde fără îndoială această luptă în fața tăvălugului rusesc.

Mai mult de atât, anul viitor vom avea alegeri parlamentare care, după cum ne arată și sondajele, vor fi câștigate de partidele de stânga, iar cursul european al Moldovei va lua sfârșit fără ca Rusia să depună un efort prea mare în acest sens.

Vor câștiga forțele pro-ruse, deoarece de la 2009 încoace populația țării noastre o duce din ce în ce mai greu, actele de corupție la nivel înalt au devenit tot mai multe și mai evidente, justiția nu s-a reformat etc., etc., iar în următorul an, până la semnarea Acordului de Asociere, nu se vor schimba prea mult lucrurile. Revenirea la putere a comuniștilor și a socialiștilor nu va putea fi evitată nici dacă vom obține regim liberalizat de vize cu UE, pentru că această realizare târzie (deoarece basarabenii care au vrut să plece în UE au deja pașapoarte românești) nu-i va determina să-și reanimeze simpatiile față de niște partide proeuropene, doldora de oameni corupți.

Actualii guvernanți pot evita scenariul sumbru care se va materializa fără îndoială anul viitor. Dacă țin la unitatea noastră ca neam, ca vorbitori ai uneia și aceleiași limbi, ar trebui să dea dovadă de maturitate politică, de înțelepciune și eroism și să urmeze traseul geostrategic enunțat zilele trecute de către președintele României Traian Băsescu – Reunirea. Reunirea este unica posibilitate prin care să punem capăt influenței nefaste și destructive care vine din partea Rusiei.

Astăzi, reunificarea nu mai este o problemă a societății noastre, ci a clasei politice actuale. Aceasta din urmă, în pofida pericolului iminent din partea forțelor pro-ruse care se conturează tot mai mult, ar prefera să piardă alegerile parlamentare, decât să piardă Republica Moldova ca stat suveran și independent. Datorită justiției de mahala, care le apără spatele și care le asigură libertatea, ei ar evita la nesfârșit reunirea. Odată cu reunirea mulți dintre ei ar ajunge după gratii, pentru că justiția română nu le va tolera fărădelegile. Mai mult de atât, odată cu reunirea ei își vor pierde și funcțiile publice. Astfel ei nu vor mai avea ocazia să fie prim-miniștri, președinți de țară, șefi la vamă etc.
  
Prin urmare, reunirea este tărăgănată și zădărnicită de un grup de politicieni pentru care funcțiile publice sunt mai importante decât bunul nume și adevărul istoric. Comuniștii și socialiștii vor reveni la guvernare din cauza unui Filat, Leancă, Lupu ș. a. Acest scenariu este inevitabil. Cei care au dorit să ne ducă în Europa ne vor duce, de fapt, în Uniunea Vamală.

Reunirea poate fi realizată numai în situația în care România le va da garanții corupților de pe Bâc că vor fi absolviți de orice vină și că le va acorda în mod automat funcții publice în structurile guvernamentale din România. Altă soluție nu există.

Din păcate…
0 comentarii
 Bibliotecară și moderatoare Mariana Ursu - un om elevat, modest, înțelept, energic, responsabil...
 Publicul - activ, curios, plăcut, citit...
A fost o întâlnire minunată, memorabilă, utilă, răscolitoare...
Vreau să-i mulțumesc din suflet Marianei Ursu pentru invitație, pentru organizarea perfectă a evenimentului și pentru plăcuta atmosferă pe care a creat-o...

Sunteți minunați!!!

Autobuzele copilăriei noastre

0 comentarii


Azi noapte mi-am amintit de transportul interurban de pasageri din perioada copilăriei mele. Ni se puneau la dispoziție autobuze sovietice, de culoare galbenă, care nu erau altceva decât niște melci pe roți. Distanța dintre satul meu de baștină și Chișinău era de „tocmai” 25 de kilometri și o străbăteam, cu puțin noroc, în numai o oră. 

La început, când sătenii veneau în număr relativ mic la Chișinău, când foarte mulți gospodari aveau cai sau câte o pereche de boi în grajd și se duceau cu căruța în orășelul Hâncești la cumpărături, pentru că era mai aproape, toți sătenii noștri erau cât se poate de fericiți și mulțumiți.

Însă, a tăbărât independența peste noi. Colhozul s-a destrămat, fermele la fel… Pentru că în sat nu mai era nimic de muncă, oamenii au încercat să-și caute bucățica de pâine în capitală. Iar, de la o vreme, oricât de mari ni se păruseră anterior autobuzele noastre gălbioare, tot nu încăpeau toți ca să plece la Chișinău.

În acel moment… a început lupta.

Auzisem că până și primarul din acea perioadă convocase o ședință de urgență, întrebându-și nedumerit consilierii de ce nu încap toți pasagerii în autobuz, pentru că, de când se ținea el minte, nu s-a întâmplat niciodată ca cineva să nu aibă loc în acele cocini mișcătoare. După câteva ore de dezbateri aprinse, unul dintre consilieri, care avea o vastă experiență în domeniu, a ajuns la concluzia incertă că, probabil, a crescut numărul călătorilor. Una dintre soluțiile propuse de aleșii satului, a fost să mai aștepte o vreme că, vorba aia, Dumnezeu e mare, iar oamenii se obișnuiesc repede atât cu ușorul, cât și cu greul.

Primul autobuz pleca spre capitală la ora șase fără un sfert sau poate chiar mai devreme. Uite ca am uitat acest amănunt deloc de neglijat. Oricum, la ora la care ieșeam noi din case ca să pornim spre stație, cocoșii încă dormeau duși, sforăind prin cotețe. În plină noapte, când până și stelele își închiseseră ochii ca să doarmă, noi așteptam, cu privirile țintuite-n zare, apariția farurilor luminoase ale autobuzului. Între timp, oamenii mai discutau, se mai jeluiau, își mai dădeau și sfaturi. Uitându-te la ei dintr-o parte, ai fi zis că sunt prieteni de când lumea și pământul. Însă, când cocina galbenă se apropia de noi, instinctul animalic răbufnea din pieptul fiecărui potențial călător, spun potențial, pentru că mai poți fi numit oare călător dacă nu ai încăput în autobuz? Autobuzul se apropia încetișor, iar gloata, în poziție de start, aștepta. În momentul potrivit, când mult-așteptatul autobuz încă se mișca, toți, cu mic, cu mare, se aruncau înainte cu mâinile și picioarele. Cine reușea primul să apuce ușa cu mâna, era socotit marele norocos al zilei. Uneori câte douăzeci de mâini se încleștau concomitent de ușă. Odată, câțiva omuleți mai vânjoși, au dezbârnat ușa chiar sub privirile disperate ale șoferului.

De la o vreme însă, eforturile noastre de a intra primul, deveniseră zadarnice, pentru că autobuzul venea plin ochi. Ceva se schimbase. Până și oamenii deveniră mai închiși în sine, mai suspicioși. În aer plana un mare secret, pe care nimeni nu vroia să-l dezvăluie. Totuși, unul dintre prietenii mei mi l-a spus. „Daca vrei să încapi în autobuz, du-te acasă la șofer și așteaptă-l la poartă”. Zis și făcut. Ce am văzut acolo, m-a lăsat fără de cuvinte. Peste vreo șaptezeci de bărbați și femei, bătrâni și copii așteptau în fața porții. Deși era întuneric, în ochii tuturor puteai citi unul și același lucru: „Uite că a mai venit un nenorocit”. Peste câteva secunde mai veniră câțiva doritori de a vedea Chișinăul. În ochii mei, ca la toată lumea, scria același lucru: „Uite că au mai venit câțiva nenorociți!”

Până să urcăm, ne uitam unul la altul ca la niște dușmani, concurenți, rivali…

De la o vreme, nici așteptatul la poartă nu mai era o soluție, pentru că autobuzul ieșea încărcat cu lume chiar din ogradă.

Într-o dimineață de iarnă, la vreo ora patru și jumătate, m-am îmbrăcat și am ieșit din casă. Destinația – casa șoferului. Toată noaptea ninsese ușor, așternându-se un strat de vreo zece centimetri de zăpadă de toată frumusețea. Mergeam-alergând că, vorba aia, norocul ți-l faci singur. Dacă ajungeam prea târziu, ce rost mai avea că m-am sculat cu noaptea în cap? Când am cotit stânga pe hudița care ducea către locul unde m-am pornit, deși zăpada era proaspătă, am zărit mai multe urme de papuci. Cu cât mă apropiam mai mult de locul cu pricina, cu atât se înmulțea numărul urmelor de încălțăminte lăsate în zăpadă. Am ajuns. Este întuneric și liniște. La poarta șoferului nu se vede niciun om. Trag de clanța porții – încuiată. Uitându-mă la potopul de urme, observ că toate duc până în fața gardului din piatră. Numai până acolo. Acolo dispăreau. „Au sărit gardul, nenorociții dracului”, îmi zic eu. Ca să nu mă simt aiurea, am sărit și eu peste. M-am apropiat de ușa autobuzului, trag de ea, se deschide, dau să urc, dar…aproape că era să nu încap. Era plin-plinuț. Stăteau înghesuiți, claie peste grămadă, femei, copii, bărbați… Îl întreb pe unul dintre pasagerii norocoși unde este șoferul, iar el îmi spune în șoaptă că acesta încă nu s-a trezit. M-am uitat la ceas. Până să pornească autobuzul spre Chișinău, mai trebuia să așteptăm o oră…

Carolina Dașchevici – între eseu și poezie

0 comentarii


Deunăzi, am citit o carte. În curând o voi reciti. Aceeași carte… Am avut parte de o lectură odihnitoare și răscolitoare totodată.

Ca să ții în mâini propria carte, ca s-o răsfoiești, să te umpli de fericirea că ai reușit, în sfârșit, să ajungi la capătul sinuoasei cărărui literare, este nevoie de o muncă sisifică dar, mai cu seamă, de talent. Carolina Dașchevici, tânăra autoare a nou-apărutei cărți Din filele lui Caro (Tipocart Print, Chișinău, 128 pag.), a reușit să-și uimească cititorul atât cu tinerescul său talent, cât și cu forța sa creatoare. Miriadele de gânduri, presărate în sutele de versuri și în cele câteva eseuri, te duc cu gândul la un om iubitor de viață, de datini, de părinți și bunici, de păstrătorii sacri ai identității noastre milenare. Elogiile aduse părinților părinților săi, mi-au trezit dorul de cei care ne-au dat povețe și ne-au spus povești, dar pe care, mari fiind și aflându-ne departe, îi vedem din ce în ce mai rar. Sau, pentru că unii dintre ei au plecat deja pe tărâmul unei alte vieți, nu-i mai putem vedea sau îmbrățișa decât în dulcile noastre amintiri.

Mai mult de atât, Carolina Dașchevici este și o mare prețuitoare de iubire, de unitate și victorii:

Să mă nasc în ploaie-albastră,
Lacrimi râuri se desprind,
Ploaia inimilor noastre,
Se revarsă-n jalnic cânt…
Să scurg norii de izbânzi,
Să spăl drumuri de noroi,
Să înving acolo unde,
N-am știut să-nvingem noi…

 În ceea ce ține de eseurile strecurate măiestrește printre poezii, cu iz filozofico-meditativ, autoarea reușește să ne adâncească privirile dincolo de paravanul care desparte chipul lucrurilor de esența lor: „Bunicii ne cuprind micuțele mâini doar o vreme, dar inimile pentru o veșnicie”. Sau: „Of… viață… ce trecătoare ești”.

Prefațatorul cărții Nicolae Dabija, care este plămânul sănătos al poeziei basarabene  actuale, spune despre versurile Carolinei Dașchevici că: „sunt ca niște catarge pornite în larg…”. Pe de altă parte, Nicolae Dabija vine și cu o remarcă-sfat: „… ea urmează să se descotorosească de sentimentalisme, de metafore bătătorite, de teme uzate și să-și descopere în literatură un drum care să fie numai al ei”.

Acordând o mai mare atenție cuvântului, Carolina Dașchevici are toate șansele să urce, treaptă cu treaptă, 
spre culmile care, de altfel, sunt ispititoare pentru toți robii peniței și ai gândului spus prin vorbe scrise.

Totuși, viața unui autor nu se limitează la o singură cărăruie, el mai are de parcurs multe altele, ceea ce cu siguranță va face și acest minunat omuleț cu suflet de poet.

3 noiembrie și un popor flămând.

0 comentarii
Stăteam și mă gândeam cu câteva clipe în urmă despre ce oare vor vorbi azi politicienii în Piața Marii Adunări Naționale sau ce le va fi dat urechilor celor prezenți acolo să asculte.

Despre summitul de la Vilnius?

Dar ne-au vorbit atât de mult în ultima perioadă despre acesta, încât mă doare capul deja.

Sau să ne vorbească despre altceva?

1. Despre cazul 7 aprilie 2009? Despre care nu am aflat adevărul nici astăzi?
2. Despre polițiștii care au agresat tinerii prin comisariate în același sinistru aprilie 2009 și care astăzi activează în acest domeniu, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat?
3. Despre moartea lui Sorin Paciu de la Pădurea Domnească?! Că justiția nu și-a făcut treaba în acest caz?
4. Despre atacurile raider de la mai multe bănci din Moldova?
5. Despre corupția din vămi?
6. Despre locurile de muncă promise? Unde-s?
7. Despre renunțarea la imunitatea parlamentară promisă prin 2010?
8. Despre „privatizarea” Băncii de Economii? Sau mai bine zis despre hoția care s-a produs acolo?
9. Despre concesionarea aeroportului? Sau mai bine zis despre felul cum a fost furat aeroportul statului?
10. Despre justiția moldovenească coruptă, incompetentă și independentă?
11. Despre castelele ridicate din mită și corupție de către magistrați și de mulți alți sus-puși?

Etc., etc., etc., etc., etc., etc., etc.

Eu personal nu am niciun motiv să ies în Piața Marii Adunări Naționale din inimioara Chișinăului...

Poate doar un singur motiv. Să ies și să protestez împotriva celor care organizează acest „spectacol”. Să protestez pentru că și-au bătut joc de noi, de susținerea pe care le-am acordat-o în ultimii ani. Ar fi tare bine ca cei prezenți la această mică-mare adunare să nu bată din palme, să le cânte imnuri și să facă plecăciuni în fața aventurierilor politici, ci să le ceară socoteală pentru toate lucrurile făcute și nefăcute.

Nu mi-ar fi deloc de mirare dacă mulțimea de oameni se va întoarce împotriva celor care au adus-o în Piață, mai ales că are toate motivele s-o facă. Pentru că este disperată și umilită în cel mai jalnic mod. Să-i pună pe fugă pe cei doi Vlazi hapsâni și sa-i trimită în Elveția măsii lor unde își țin averile și ce mai au ei și să nu se mai întoarcă aici niciodată.

Ați venit la putere fugărindu-i pe comuniști, păi, veți pleca de la putere fiind fugăriți de alții. Ca să nu se întâmple asta, nu mai învârtiți cuțitul în rana poporului!!!

Poporul acesta este confuz, precum sunt și eu. Numai de un singur fapt suntem siguri: în pofida tuturor umilințelor și dezamăgirilor, noi ne dorim Integrarea Europeană.