"Curcubeul" londonez (pamflet)

Se spune, şi pe bună dreptate, că de ar pleca toţi negrii din Londra ar rămâne în urmă un oraş pustiu de tot. Ar rămâne doar Regina Elisabeta a II-a cu o mână de gay şi lesbiene.

Prin parcurile din Londra vezi plimbându-se lume de toate culorile. Negrii, indienii, arabii, se plimbă cu o grămăjoară de copii în jurul lor; albii, în schimb, îşi plimbă câinii sau partenerii de acelaşi gen.

Pe Wallwood road, nu departe de Mile End station, trăiesc doar vreo cincisprezece albi, printre care şi eu, în rest valuri şi valuri de bărbaţi cu turbane pe cap şi femei învelite cu sari-uri.

Într-o seară, între indienii din casele vecine se încinsese o adevărată bătaie ţigănească, la care iau parte, de obicei, şi femeile cu prunci în braţe. Încăierarea ajunsese atât de crâncenă încât începusem să-mi fac griji să nu se termine toată trebuşoara, Doamne fereşte, cu cadavre strivite de pumnii şi tălpile gloatei vâjâind ameninţător prin aer. (Iar eu credeam că indienii pot doar să danseze şi să cânte. În filmele de la Bollywood numai asta se şi arată.)

Au venit la Londra să trăiască ori să supravieţuiască şi indivizi tocmai de prin părţile Bangladeshului. Ăştia se înmulţesc ca păduchii. Ei, din câte se pare, nu au prea auzit de metode contraceptive.

Pe ici, pe colo, întâlneşti şi câte un pâlc de coreeni sau de chinezi. Aceştia sunt oameni paşnici. Despre ei se vorbeşte că ar avea o metodă originală de a pune nume nou-născuţilor. Cică, cel mai bătrân din familie ia o căldare veche sau un castron şi-l aruncă cu putere jos. Sunetul care se produce în urma ciocnirii respectivului obiect de duşumea sau de asfalt devine automat numele bebeluşului. Să nu ne mirăm când auzim nume de genul Hong, Gong, Giong, Bong, Hodoronc, Tronc etc.

Aici, la Londra, se spune că dacă vezi un alb alergând pe stradă, înseamnă că acesta face sport.

Dacă vezi fugind un negru, e de la sine înţeles că a furat ceva.

Într-o dimineaţă de aprilie, priveam pe geam la floricelele recent înflorite de pe marginea trotuarului. Brusc, văd un alb alergând. „Acesta face sport”, zic în sinea mea. Peste câteva secunde, în urma albului văd galopând un negru cu un geamantan pe umăr care striga disperat: Help! Help!

Era poştaşul.

Londra este un oraş al paradoxurilor.