Crăciun de basm

2 comentarii


Am scris această poezie când eram un băiețel de numai 17 ani. Ce repede mai zboară timpul...


Afară-i frig și înnorat, teribil bate vântul,
Ninsori cerești astupă grabnic, în lung și-n lat pământul,
Deasupra satului ce stă, culcat în somn de iarnă,
O noapte fioroasă, începe să se-aștearnă.
  
  Iubiți copii, lăsați ghețușul! aud câte-o strigare,
Aceștia sunt părinții lor ce-i cheamă la culcare,
Un pici cu schiuri, supărat, prin bezna nopții plânge,
Iar un opaiț ce-a tot ars, la rândul său se stinge.

În orele tăcerii, târziu, în miez de noapte,
Călcând printre troiene, zăresc, nu prea departe,
O flamă liniștită, pe-un geam mărunt arzând,
Și un ecou de harpă, aud, divin, sunând.

O copilandră dulce, cu voce mlădioasă,
Îngână cânturi line… Ce sfântă! Ce pioasă!
În astă vreme, brusc, o stea nălucitoare,
Tenebrele zdrobind, în fața mea apare.

Privind, uimit, spre astru, spre ceruri, tot mai sus,
Zăresc, în depărtare, Ieslea lui Isus,
Vrăjit de cânt, vrăjit de harfă, de fericire plin,
Cobor în nea genunchii, Lui să mă închin. 

Dacă îți place, spune-mi și mie!
Mulțumesc!

Eugen Gheorghiță a plecat la Ceruri

14 comentarii
Fotografie preluată din revista „Literatura și arta”
A fost un scriitor talentat și un jurnalist prețuit. A fost un singuratic hazliu, vorbele căruia l-ar fi amuzat până și pe cel mai posac individ. Discreția și modestia acestui om m-au impresionat profund. În ultimii trei ani, timp în care a activat la revista Literatura și Arta”, i-am citit toate articolele, mai cu seamă Beciul Vechi pagină de satiră și umor de care Eugen Gheorghiță se îngrijea cu o deosebită dăruire și responsabilitate.
Dumnezeu să-l odihnească alături de cei drepți!

Îți mulțumim, Doamne

2 comentarii
Îți mulțumesc Isuse,
Că din cerul tău sfânt,
Cobori ne-ncetat,
Mila Ta pe pământ
Și că harul Tău dulce,
Al vieții izvor,
Îmi netezește poteca
Spre viitor.

Fă, Doamne, te rog,
Ca de azi înainte
Toți să se-ncreadă,
În puterile-Ți sfinte,
Să se-nchine doar Ție,
Tu ești Împărat.
Tu ești Acela
Ce de păcat ne-a salvat.

Sunt lipsiți de credință,
Cei ce-n aste vremuri se nasc
Supuși sunt pieirii,
Sfârșituri groaznice-i pasc
Obținând necredință,
Moștenire de veac,
Sărmanii se-afundă,
În rătăciri fără leac.

Numai Tu, Doamne,
Putea-vei să-i vindeci,
Precum marea
În două să spinteci,
Precum morții,
Din nou să-i învii,
Numai Tu, Doamne,
Pe toate le poți și le știi.

Alecu Mocanu – profesorul-meteorit

5 comentarii

Fotografie preluată din revista
„Literatura și arta”
    În ultimii ani am pierdut o mulțime de intelectuali: am pierdut oameni de o inteligență și de o cumsecădenie rară, oameni care prin talentul lor au reușit să ne uimească, să ne cucerească, chiar să ne fericească. Acum, în plin exod, când, pe de o parte, tinerii pleacă peste hotare, iar pe de altă parte, tot mai mulți intelectuali pleacă la cer, mă întreb cui rămâne Republica Modova?
     Vestea că și Alecu Mocanu a plecat dintre noi m-a întristat, m-a bulversat. Acest Om, mereu plin de energie și entuziasm, care mi-a fost și profesor, și îndrumător, și prieten, aproape că nu a avut pereche/concurenți printre dascălii de la Facultatea de Jurnalism (ULIM). Ne-a învățat meserie, ducându-ne pe terenurile cele mai abrupte ale jurnalisticii, cultivând și stimulând în fiecare dintre studenți setea de informație, de noutate.
A fost un profesor-meteorit, un profesor-fulger, un profesor care mergea alergând. Era omniprezent și atotștiutor. Era blând și deschis până și cu dușmanii.
…Nu-l mai văzusem de vreo doi-trei ani, iar dorul de a-l revedea, de-a mai sta de vorbă cu el, mă împinse să trec, acu la început de octombrie, pe la Uniunea Jurnaliștilor din R. Moldova. Bătusem la ușa unde știam că își avea cândva biroul, dar nu a răspuns nimeni. Am încercat să deschid, dar ușa era încuiată. Fără să bănuiesc că la mijloc era boala, aceeași boală, am întrebat pe cineva din biroul de vizavi când va veni Alecu Mocanu, iar acel cineva mi-a răspuns cu un surâs plin de tristețe:
El vine foarte rar pe aici.
Cât de rar? insistasem eu.
Rar de tot, șopti el.
Și nu am mai apucat să îl revăd…


Opinia criticului despre romanul "Fluturele Alb"

3 comentarii

Imaculatul cuprinsului „Fluturelui Alb” 
de Nicu Nicolaescu



Un critic literar se bucură nespus de mult atunci când afirmaţiile lui au suport în timp.
Deci, ziceam într-o recenzie (vezi: Tracul terifiant. Autoportret?, în volumul „Cerc în labirint” (Vitalie Răileanu), Editura Profesional Service, Chişinău, 2012, p. 115), că Nicu Nicolaescu (Nicolae Ciobanu) este: „…un autor care iubeşte mult Lumea dintr-o deosebită, profundă dragoste pentru literatură şi în niciun caz nu veţi descoperi că nu are complexul culturii din certitudinea că sentimentul valorează cu mult mai mult decât o idee de împrumut – de unde şi originalitatea / exhibiţia […]” – spun deja, şi a romanului Fluturele Alb (Tipografia „Reclama” SA, Chişinău, 2012, 136 pag.), în care autorul confirmă că se poate scrie, şi încă foarte bine, şi în acest început de mileniu trei.
Nicu Nicolaescu a refuzat conştient mărturiile de faţadă, deoarece asigură cititorul că este un aderent al lealităţii. Cel puţin pentru noi, romanele sale sunt un soi de piesă de artizanat, apariţie aproape singulară sub imperiul tainei şi al… timpului prezent. Este un scriitor ce exprimă străduinţa scriiturii prin profunde confesiuni…
Probabil acest tânăr autor pleacă de la celebra afirmaţie a seriosului Thomas Mann: „Arta este – obligatoriu – şi joc, şi spectacol, şi petrecere”.
Astfel, scriitorul Nicu Nicolaescu reuşeşte să răspundă la întrebarea de ce scrieţi? Invocând în egală măsură şi fără vreo contrazicere, sensibilitatea şi durerea omenească şi setea de petrecere prin cuvinte, prin felul surprizelor, al împerecherii lor.
Exaltarea jocului din Fluturele Alb în plin climat pasional, dar şi a pasionalităţii în joc; a gratuităţii în plină confruntare şi… luptă; a supremei dezinteresări în momentele când confruntarea ameninţă să coboare în zonele joase, urât-utilitare; exaltarea libertăţii de opţiune ordonate doar de normele acestei civilizaţii şi ale moralei umane; exaltarea, în fine, a frumuseţii acţiunilor, fără altă determinare decât aceea impusă de propria lor lege, riguros respectată – iată ce descoperim, noi cititorii, cu încântare şi cu un viu sentiment al consimţirii, în miezul de caldă intimitate al acestor pagini-mărturisiri; cronici-poeme; cronici (în cele din urmă) ale timpului nostru; pentru că sunt contemporane în literă şi spirit, angajând nu numai viaţa lectorului, dar şi un complex de „situaţii” caracteristice prin actualitatea lor, prin tâlcul, prin morala secretă pe care o conţin.
Astfel, autorul savuroaselor, pasionantelor şi (totuşi) subtil distantelor descrieri afurisite le sfidează, fără să-i pese de plăcerea perversă a… Căderii (nu şi a Fluturelui Alb!), punând în sfidare ca autoritate, suflet şi stil.

Vitalie RĂILEANU,
critic literar

Reflecții proverbiale

5 comentarii
- Ne facem planuri pentru zece-douăzeci de ani înainte. Și ne gândim atât de mult la cine vom fi atunci, încât uităm să ne gândim la cine vom fi mâine.
- Ca să devii cineva peste decenii, trebuie să faci ceva întru realizarea acestui obiectiv chiar de azi.
- Succesele mari sunt rezultatul realizărilor mici.
- Să nu fugim din calea destinului, căci s-ar putea ca și el să fugă din calea noastră.
- Uneori este suficientă o singură greșeală ca să pierdem totul. Eu am greșit, și nu o singură dată.
- Trăim în această lume și este minunat. Atenți să fim însă să nu lăsăm ca lumea să locuiască în noi. Pentru că ea ne va sfârși.

"Curcubeul" londonez (pamflet)

6 comentarii
Se spune, şi pe bună dreptate, că de ar pleca toţi negrii din Londra ar rămâne în urmă un oraş pustiu de tot. Ar rămâne doar Regina Elisabeta a II-a cu o mână de gay şi lesbiene.
Prin parcurile din Londra vezi plimbându-se lume de toate culorile. Negrii, indienii, arabii, se plimbă cu o grămăjoară de copii în jurul lor; albii, în schimb, îşi plimbă câinii sau partenerii de acelaşi gen.
Pe Wallwood road, nu departe de Mile End station, trăiesc doar vreo cincisprezece albi, printre care şi eu, în rest valuri şi valuri de bărbaţi cu turbane pe cap şi femei învelite cu sari-uri.
Într-o seară, între indienii din casele vecine se încinsese o adevărată bătaie ţigănească, la care iau parte, de obicei, şi femeile cu prunci în braţe. Încăierarea ajunsese atât de crâncenă încât începusem să-mi fac griji să nu se termine toată trebuşoara, Doamne fereşte, cu cadavre strivite de pumnii şi tălpile gloatei vâjâind ameninţător prin aer. (Iar eu credeam că indienii pot doar să danseze şi să cânte. În filmele de la Bollywood numai asta se şi arată.)
Au venit la Londra să trăiască ori să supravieţuiască şi indivizi tocmai de prin părţile Bangladeshului. Ăştia se înmulţesc ca păduchii. Ei, din câte se pare, nu au prea auzit de metode contraceptive.
Pe ici, pe colo, întâlneşti şi câte un pâlc de coreeni sau de chinezi. Aceştia sunt oameni paşnici. Despre ei se vorbeşte că ar avea o metodă originală de a pune nume nou-născuţilor. Cică, cel mai bătrân din familie ia o căldare veche sau un castron şi-l aruncă cu putere jos. Sunetul care se produce în urma ciocnirii respectivului obiect de duşumea sau de asfalt devine automat numele bebeluşului. Să nu ne mirăm când auzim nume de genul Hong, Gong, Giong, Bong, Hodoronc, Tronc etc.
Aici, la Londra, se spune că dacă vezi un alb alergând pe stradă, înseamnă că acesta face sport.
Dacă vezi fugind un negru, e de la sine înţeles că a furat ceva.
Într-o dimineaţă de aprilie, priveam pe geam la floricelele recent înflorite de pe marginea trotuarului. Brusc, văd un alb alergând. „Acesta face sport”, zic în sinea mea. Peste câteva secunde, în urma albului văd galopând un negru cu un geamantan pe umăr care striga disperat: Help! Help!
Era poştaşul.
Londra este un oraş al paradoxurilor. 


0 comentarii
Într-o zi, Petru, cel mai influent basarabean din oraşul Hamburg, stătea rezemat de un perete şi... fuma. Văzându-l fumând, un copilaş îi zice:
- Moşule, dar de ce arunci scrumul jos?!
Petru s-a uitat liniştit la copil, a meditat câteva secunde, apoi a spus pe un ton filozofic:
- Pentru că nu-l pot arunca sus.

...

5 comentarii
Viaţa noastră nu începe în clipa în care ne naştem, ci cu nouă luni înainte. La fel este şi în cazul morţii - mulţi dintre noi "mor" înainte de a muri.
4 comentarii

Unii mănâncă cu lingura, cu furculiţa şi cuţitul, cu alte instrumente ciudate, alţii mănâncă pur şi simplu cu mâna. Din cauza acestor diferenţe, primii se consideră mai superiori, mai dezvoltaţi, mai moderni, mai educaţi decât ceilalţi.


...Mâncăm în moduri diferite, dar ne deşertăm toţi la fel...

Suedia a câștigat!

1 comentarii
Suedia + o piesă excepţională = cu primul loc la concursul Eurovision. Suedia a câştigat. Vom câştiga şi noi vreodată? Sau pentru că Moldova se numeşte aşa cum se numeşte, nu are dreptul să câştige nimic niciodată?!



Destine diferite, sfârşituri asemănătoare

4 comentarii
Avem destine diferite, dar sfârşituri asemănătoare... Unii trăiesc în castele, alţii în cocioabe, dar până la urmă, atât unii, cât şi ceilalţi, ajung în sicrie.
Să avem grijă fraţilor, ca în acele sicrie, sub doi metri de pământ, lângă propriile oase, să nu rămână şi sufletele noastre.

Biserica de azi (2)

3 comentarii
Credinţa în Dumnezeu aproape că nu mai există în această lume. O spun cu mâna pe inimă. Am vizitat o mulţime de biserici şi ceea ce am văzut în majoritatea lor n-a fost nimic altceva decât făţărnicie amestecată cu o mizerabilă demagogie. Am văzut guri care vorbesc mult, dar inimi care cred puţin. Am văzut oameni care cunosc Biblia pe de rost, dar care nu-L cunosc pe Dumnezeu deloc. Am văzut indivizi care declară sus şi tare că sunt copiii lui Dumnezeu, dar care, în taină, prin faptele lor, îl slujesc pe satan. 
Biserica creştină de azi arată jalnic, iar noi, "creştinii", arătăm la fel...
Trăim vremuri în care ateii cred în Dumnezeu, iar creştinii nu mai cred în nimic. Preoţi adulteri ne învaţă să fim fideli, preoţi lacomi ne învaţă să nu fim iubitori de bani, preoţi mincinoşi ne învaţă să spunem adevărul, preoţi rătăciţi ne arată adevărata cale... Sinonimul cuvântului biserică este haos, iar în haos numai loc de Dumnezeu nu este.
În ultima vreme în lume se construiesc biserici tot mai mari, ca să încapă cât mai multă lume, dar prea "mici" ca să încapă şi Dumnezeu în ele. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu sufletele noastre unde încape iubirea de toate nimicurile pământeşti, mai puţin însă iubirea de Dumnezeu.
Religia creştină trebuie redenumită în religia fariseică, iar noi, creştinii - farisei. Suntem nişte prefăcuţi, nişte făţarnici incurabili, care doar se prefac că cred. Mergem la biserică, ne aplecăm genunchii, dar inimile noastre rămân necontenit scăldate într-o luciferică mândrie. Încotro mergi biserică de azi? Pe urmele celei de ieri? Care cerea bani pentru mântuire? Care a organizat cruciade? Care a ucis spiritualitatea din om, cultivându-i mai curând necredinţa decât credinţa?

Hristos a înviat! Noi mai trăim?

0 comentarii

Am fost copil. Azi nu mai sunt. Dar atunci, în vremurile de demult, când încă nu înţelegeam de ce soarele, acel punct micuţ de pe cer, este considerat mai mare decât pământul, când nu puteam să-mi explic cum urcă luna pe firmament fără să se ţină de ceva, când o întrebam pe mama cum să-mi dau seama când îmi este a mânca şi când nu, mi-am pus multe întrebări legate şi de Dumnezeu. Şi anume întrebări legate de locul unde se ascunde acest Domn mai mare decât întreg universul, de nimeni nu-L poate vedea? De ce mai toată lumea I se închină, deşi este conştientă cu nu va primi niciun răspuns din partea Sa? Ş.a.m.d.

Paştele – sărbătoarea ouălor roşii şi a păştii mă intrigase şi ea în acele vremuri. Mă intrigă şi acum. Mai ales acum. Formalismul, făţărnicia şi fastul cu care este celebrată Învierea lui Iisus Hristos mă neliniştesc profund.

Paştele a devenit, fără pic de îndoială, o sărbătoare a stomacurilor, nu a sufletelor. Sărbătoarea stomacurilor pline şi a sufletelor goale. Noi murim încet-încet, chiar în clipa în care prăznuim Învierea Lui. Murim deoarece nu credem în această Înviere. Noi credem că credem. Locaşul credinţei noastre este gura care spune dintr-o viscerală obişnuinţă „Hristos a înviat!”. Dar oare a înviat El şi în inimile noastre?

În Rai nu vor intra gurile celor care toată viaţa au rostit papagaliceşte „Hristos a înviat!”, ci sufletele umililor şi puţinilor creştini care au crezut cu adevărat în această spectaculoasă înviere.

Decât să intrăm în biserică duminică de duminică, an de an, şi să rămânem aceleaşi fiinţe păcătoase şi indolente, mai bine să lăsăm ca biserica să intre în sufletele noastre o dată pentru totdeauna.

Din cauza accidentelor rutiere înregistrate în întreaga lume, la fiecare trei secunde moare un om. Spui unu, doi, trei şi cineva… se stinge. Repeţi numărătoarea şi se mai stinge o fiinţă. Dar, în această lume, oamenii mor nu numai din cauza accidentelor, ci şi a bolilor, a bătrâneţii, a războaielor, a păcatelor. La o distanţă de trei secunde, chiar mai aproape, poate fi şi sfârşitul nostru. Riscăm să plecăm din această viaţă fără să fi cunoscut salvarea propriilor suflete.

Iisus a ştiut ziua în care va muri şi ziua în care va învia. Noi însă, din cauza micimii noastre spirituale, nu ştim nici când vom închide ochii, nici dacă îi vom mai deschide vreodată.

Am întâlnit mulţi indivizi care mi-au spus că L-au întâlnit pe Iisus Hristos şi că acum sunt mântuiţi. Dar continuă să păcătuiască. Pe acest tip de oameni, din păcate, nu şi Iisus îi cunoaşte.

Noi ce fel de creştini suntem? Oare pe noi ne cunoaşte Iisus?

În sfânta zi de Paşti trebuie să învăţăm a ne jertfi de dragul semenilor noştri. Iisus s-a jertfit pentru întreaga umanitate, noi s-o facem măcar pentru cei pe care îi iubim. Haideţi să le oferim cât mai multă fericire. Chiar de-o fi ca în spatele fericirii lor să stea suferinţa noastră, nu trebuie să ezităm.

Iisus nu a ezitat.

Jertfirea pentru aproapele nostru este o dovadă a cunoaşterii Adevărului, a respectării depline a voinţei Celui de Sus. Jertfirea este rodul inimii, nu al buzelor. Prin jertfire, creştinul demonstrează celor din jur că crede în Învierea lui Iisus.

Cine eşti tu?!

6 comentarii
- Cine eşti tu? m-a întrebat un tip cu câteva zile în urmă.
- Sunt un nimeni, i-am răspuns eu fără să-mi pese de impresia pe care aveam să i-o las.

Da, sunt un nimeni...

- Dar tu cine eşti? l-am întrebat eu.

- Mă numesc...

- Scuze, dar eu nu te-am întrebat cum te numeşti. Vreau să ştiu doar cine eşti tu.

- Păi, am absolvit Facultatea de Economie, actualmente lucrez la o companie anglo-americană, spuse el încurcat.

- Îmi cer scuze încă o dată, dar eu nu te-am întrebat ce facultate ai terminat şi unde lucrezi, ci cine eşti tu?

Puţini oameni ştiu despre ei cine sunt.
Tu cine eşti?!


Zâmbeşte azi pentru mâine!

8 comentarii
Deunăzi, dis-de-dimineaţă, cu mintea plină de gânduri împovărătoare, pornisem la munca cea de toate zilele. Străzile din preajma preafrumosului Parc Victoria din Londra erau arhipline de lume: indieni, arabi, chinezi, englezi etc. Toţi se mişcau grăbiţi spre... nu ştiu unde. Tabloul ăla uriaş şi memorabil, în care stăteau adunate una lângă alta mii de mutre înăcrite, încordate, neliniştite, triste, plictisite, epuizate, supte şi întoarse pe dos de noianul problemelor cotidiene, mă duse deodată cu gândul la viaţă. Din nou la viaţă. Avem numai una de trăit, dar o trăim ca şi cum nu am trăi-o. Fugim ca nişte nenorociţi în toate colţurile lumii ca să ne construim un viitor cât mai frumos şi ajungem să uităm, cu desăvârşire, de prezent, de ziua de azi.
Trec zile, trec ani, trec decenii şi noi tot cu gândul la viitor suntem. Ajungem să îmbătrânim şi abia atunci ne dăm seama de tâmpita şi zadarnica noastră alergătură. Apoi ne întrebăm, dar când au trecut aceşti ani? Mai ieri eram copil, iar azi nici în cârjă nu mă mai pot deplasa?
La semafor, peste drum, observasem un om în scaunul cu rotile. Zâmbea. Da, un om bolnav, ţintuit pe viaţă în cărucior, zâmbea. El fusese primul, dar şi ultimul om din acea dimineaţă pe care l-am văzut zâmbind.
Majoritatea dintre noi poate merge, poate vedea, poate auzi, poate vorbi, dar nu zâmbeşte aproape niciodată. Va zâmbi altădată, în viitor, când va avea de toate şi va mai scăpa de probleme. Dar nimeni nu a avut niciodată de toate, nici chiar cei mai bogaţi oameni, iar de probleme, nu scapă nimeni atâta timp cât este în viaţă.
Haideţi să zâmbim asemenea bărbatului din cărucior. Haideţi să ne bucurăm de ziua de azi, aşa cum este ea, că cea de mâine, cine ştie, poate fi mult mai rea.

Prietenii la nevoie se cunosc

0 comentarii

Timp de 28 de ani, de când îmi port mădularele pe acest pământ, am avut ocazia să cunosc diverşi oameni. Oameni buni, oameni răi, oameni-oameni, oameni-neoameni.
De mai bine de o lună umblu prin Europa de Vest în căutarea norocului. Am cutreierat cândva şi Europa de Est (Rusia) şi nu l-am mai găsit. De astă dată sper ca Apusul, cum i se mai spune Europei de Vest, să aducă mult-visatul răsărit de soare şi în viaţa mea.
Pe 1 februarie 2012 am ajuns la Hamburg (nordul Germaniei). Oraş mare, oraş frumos, oraş cu străzi curate, lipsite de câini vagabonzi (despre această urbă voi scrie detaliat altă dată). Am încercat să ne împrietenim, dar pământul ăla, proprietate a urmaşilor lui Hitler, n-a voit, sau poate că n-am voit eu, să ne apropiem spiritualiceşte unul de celălalt. Dar nu îmi pare rău.
Pe 4 martie 2012, am aterizat pe aeroportul Gatwick din Londra. Atât în Germania, cât şi în Marea Britanie, m-au întâmpinat prieteni care, ca să mă simt bine la ei, mi-au oferit până şi bucăţica lor de pâine.
Le mulţumesc din suflet şi, profitând de această posibilitate, vreau să mărturisesc că eu aş fi procedat la fel în locul lor.



Dedicaţie mamei...

8 comentarii


Chinul aşteptării


Scoţând din buzunare anii,

Făcuţi rugină toţi, şi scrum,

Tulburat voiesc să-i număr,

Câţi trecut-au pân-acum.


Ah, mamă! Mulţi de tot s-au scurs,

Pierit-au ere, tu rămâi

Visezi şi azi, noi, cei din urmă

Cândva s-ajungem cei dintâi.


Născut-ai genii, înţelepţi,

De sânge, soli să ai în lume,

Mereu plângând, în colţ te rogi,

Cel de Sus să ţi-i îndrume.


Îţi mulţumesc că mi-ai dat viaţă,

Că te-ai muncit fără de tihnă,

După ani de trudă lungă,

Măcar acum să-ncerci odihnă.


Aşază-te-n belceul sorţii,

Zefirul lasă să te-adie,

Şi-aşteaptă, azi de sărbătoare,

Acasă sol cu sol să vie.

Meditaţie duhovnicească

2 comentarii
Lumea asta a noastră este atât de hâdă şi de dezordonată. Atât de nepăsătoare şi de păcătoasă...
Trăim într-o societate obsedată de consum, de preacurvie, de certuri şi războaie. Ne pierdem atât fizic, cât şi moral. Ne pierdem, oameni buni. Suntem atât de mizerabili, încât Dumnezeu a încetat să ne mai iubească.

Care este rostul vieţii astea scurte, dacă nu profităm de timpul acordat de ea ca să alungăm moartea veşnică din calea noastră? De moartea veşnică nu scapi stând cu paharul în mână sau pe nevasta altuia. Nu scapi minţind, nici furând. De ea scapi lepădându-te de toate cele netrebuincioase, lepădându-te, mai ales, de tine.

Care este motivul pentru care ne-am născut? De ce mai trăim? De ce nu am murit încă? Anume acestea ar trebui să fie întrebările la care să căutăm cât mai des răspunsuri. De vreme ce mai existăm, înseamnă că Dumnezeu aşteaptă ceva de la noi. Nu credeţi?!
Opreşte-te din mersul tău spre nicăieri, omule, şi gândeşte-te bine la rostul vieţii tale. Mâine s-ar putea să nu mai reuşeşti s-o faci. Se vor gândi alţii la cât de mizerabil şi nesăbuit ai fost...

Planuri mari, vieţi scurte…

1 comentarii
„Şi nu ştiţi ce va fi ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu este decât un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare.” Iacov 4:14.

Lumea a devenit mai agitată ca niciodată. E atât de prinsă în vâltoarea materialismului, încât latura spirituală de mult a ajuns să rămână undeva pe ultimul loc al priorităţilor sale. Din cauza alergăturii obsedante, dar şi obositoare, după câştiguri, omul nu mai are somn liniştit, nu mai are timp să se gândească la el, nici la cei din jur. El vede în ceilalţi oameni potenţiali concurenţi, rivali, ceea ce-l determină să fie distant, suspicios, răutăcios, ajungând, în cele din urmă, paranoic.
Oare banii sunt mai importanţi decât spiritualitatea? Oare banii, care-ţi asigură bunăstarea doar aici pe pământ, aduc mai multă fericire decât credinţa în Dumnezeu?
Când eşti absorbit de gânduri pur materialiste, uiţi cu desăvârşire de Dumnezeu. Îţi faci planuri pentru douăzeci, treizeci de ani înainte, închei contracte, faci calcule financiare etc. Magia cifrelor nu lasă loc pentru alte gânduri.
Apostolul Iacov se întreabă: „Ce este viaţa noastră?” Şi tot el răspunde: „Nu este decât un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare”. Chiar de-o fi să trăim câte o sută de ani, oricum viaţa noastră e scurtă, e un abur. Un abur ce dispare încet chiar din clipa apariţiei lui.
La ce bun să fugim după avuţii, la ce bun planurile pentru săptămâna sau anul viitor, dacă, după cum zice Apostolul Iacov: „...nu ştiţi ce va fi mâine!”?
Oare nu-i mai corect ca în cursul scurtei noastre vieţi pe acest pământ să ne pregătim de viaţa veşnică pe care ne-o promite Dumnezeu?!