Scriitori şi nonscriitori

Activitatea de scriitor nu este deloc uşoară. Am mai spus-o şi alte dăţi. A fi rob al scrisului înseamnă, întâi de toate, să-ţi trăieşti viaţa într-o competiţie permanentă din care nu se ştie dacă vei ieşi învingător vreodată.

De ceva vreme, asist la o luptă (unii o numesc competiţie) puerilă între anumiţi scriitori şi mă întreb care este rostul ei?! Neştiind cine este mai deştept, mai popular, mai înzestrat cu talent, ei deschid cufărul cu injurii şi încep, ca nişte oameni lipsiţi de minte, a-şi împroşca mai toţi colegii de breaslă. Alţii însă, umili şi perseverenţi, îşi caută de scris şi nu se avântă în acest interminabil bombardament verbal. Şi bine fac.

În Republica Moldova, de altfel ca şi în alte ţări, există două categorii de scriitori:

1) Scriitori care scriu,

2) Scriitori cărora li se pare că scriu.

Dintre cei care scriu îi pot aminti pe Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Haralambie Moraru, Savatie Baştovoi etc.

În a doua categorie stau adunaţi laolaltă, ca o căpiţă de ciulini uscaţi, indivizi şcoliţi, din gurile cărora ies doar neologisme, scriu versuri albe de ţi se întunecă mintea, se ceartă cu toată lumea, se dau mari şi tari. Şi acest grup este în continuă creştere.

Unul dintre ei, care se consideră mare scriitor, în cadrul unei emisiuni televizate, în loc de LABIRINTURI a spus LABIRINTE. Ce să zic, se mai întâmplă. Şi deştepţii greşesc câteodată. Problema este că autorii de cărţi care nu li se alătură, nu le frecventează cenaclurile, sunt consideraţi proşti şi lipsiţi de talent. Ei se preocupă atât de mult de valoarea sau nonvaloarea altora, încât uită de propria lor valoare precedată de un Non cu literă mare.

Cine scrie literatură adevărată, nu are timp de prostii. Ăştia însă, care hodorogesc de dimineaţă până în noapte, care se întrec în a se exprima în mod excesiv prin neologisme, atât în scris, cât şi verbal, dându-se mari creatori de lucrări docte, riscă, după cum se şi vede, să rămână fără cititori. Pentru că, până la urmă, deşteptul scrie pentru alţii, iar lipsitul de creier – pentru sine. Ei singuri nu înţeleg ce scriu, totuşi numesc literatură ceea ce fac.

Grigore Vieru, autor de poezii, desconsiderat de către aproape toţi pseudoscriitorii moderni, a devenit un simbol al literaturii române. Ian să-i vedem pe ăştia din urmă ce fel de simboluri vor deveni!

2 comments:

  1. e usor de gasit scriitori carora li se pare ca scriu, nu?

    ReplyDelete
  2. Scriitori din astia intalnesti pretutindeni :p

    ReplyDelete