Lupta cu soarta

0 comentarii
Scriitorii sunt expuşi unui risc continuu, şi anume la riscul de a face gheb. Petrecând câteva decenii la masa de scris, vrei, nu vrei, începi să te transformi într-un dromader cu două picioare. Adesea am dureri de spate... şi încă sunt tânăr. Uneori şi ochii mă dor. Scrisul este o boală care atrage după sine o mulţime de alte boli.
De mii de ori am jurat să renunţ la scris, şi tot de atâtea ori mi-am încălcat jurământul. E rău de tot atunci când trebuie să faci ceea ce destinul îţi dictează, şi nu ceea ce tu însuţi îţi doreşti.
Dintotdeauna am dorit să devin marinar, iar soarta dintotdeauna a dorit să devin scriitor. În loc să fiu acum scăldat de valurile spumoase ale unei mări, sunt scăldat de valurile unei inspiraţii violente.
Mi-ar mai fi plăcut să devin tăietor de pădure sau chiar... hamal. Îi invidiez pe oamenii care duc o activitate fizică intensă. În mare parte, ei nu au gheb, nu poartă ochelari şi în loc de o faţă gălbejită, ca cea a intelectualului, obrajii li-s roşii de sănătate.
Soarta este atât de neclintită în deciziile ei, încât eu nu numai că nu am devenit marinar, ci nici nu am ajuns măcar să pun vreodată piciorul pe un vapor.
Oare cum mă voi simţi atunci când îmi voi îndeplini acest vis? Oare cum e să înlocuieşti privitul apei de pe ţărm cu privitul ţărmului de pe apă?
Lupta împotriva sorţii este foarte obositoare. Uneori mă întreb dacă nu ar fi mai simplu să mă conformez voinţei ei şi să-i accept darul?! Totuşi..., a fi scriitor înseamnă ceva, nu?